La 2.000 km de România, 8.015 morți ”Cimitirul Pământului”, orașul care nu există. Înainte de Cernobîl și de Fukushima. ”În primii opt ani, nu am avut voie să discutăm cu nimeni din exterior!”

Urmărește A1 pe Discover

Pe 29 septembrie 1957, în stațiunea nucleară Maiak de lângă orașul Oziorsk, din URSS, se produce explozia unui rezervor de 70-80 de tone cu deșeuri lichide, necesar la sistemul de răcire la una dintre primele centrale nucleare din lume. Contaminarea este uriașă, sovieticii țin secret totul. Cu toate acestea, din cauza radiațiilor, 10.000 de oameni sunt evacuați iar numărul victimelor mortale ajunge la 8.000. Locul primește denumirea de ”Cimitirul Pământului”

Oamenii-s bucuroși, propaganda sovietică și-a făcut, ca de fiecare dată, treaba. Vor megre acolo, în Urali, unde totul va fi lapte și miere, ”ca la americani”. E 1955, URSS pune bazele ”Orașului 40”. Pare un scenariu de film, dar e realitatea: epoca centralelor nucleare tocmai pleacă la drum. Savanți și muncitori deopotrivă sunt strămutați în Oziorsk, la stația nucleară Maiak. Unii chiar nu știu la ce se înhamă, li se spune că vor participa la proiecte revoluționare, sunt mândri. Habar nu au că ajung în cel mai contaminat loc de pe Planetă...

Între 1946 și 1948, sovieticii ridică stația nucleară de la Maiak. Nu se ține cont de nimic, se ignoră protecția mediului. Cele șase reactoare ale centralei sunt amplasate pe lacul Kâzâltaș, cu ciclu de răcire deschis, ceea ce înseamnă că apa iradiată era vărsată direct acolo. Dar oamenii aveau de toate, nu duceau lipsă de nimic, erau bucuroși. Ziarele îi catalogau drept ”salvatorii lumii”, cei care vor construi ”un scut uman”. În primii opt ani, niciunul dintre locuitori nu a avut voie să dialogheze cu exteriorul, propaganda decretând că toți cei din afară sunt ”dușmani”. Statul le oferise infinitul, dar ei trebuiau să păstreze secretul: practic, acest oraș nu exista!!!

Pe 29 septembrie 1957, la ora locala 16:22, sistemul de răcire a cedat. Temperatura a crescut, s-a produs explozia. Una estimată la puterea a 70-100 de tone de TNT. Una care a aruncat în aer baza de beton ce cântărea peste 160 de tone. Miraculos, pe loc, nimeni nu moare, dar norul radioactiv s-a răspândit imediat, 800 km pătrați fiind contaminați imediat. 22 de sate sunt afectate, însă, pentru că există cenzura, nu se află nimic. 10.000 de oameni sunt strămutați abia după câteva zile, totul începând abia pe șase octombrie. Suferința e uriașă. Celor din zonă începe să le cadă piele de pe mâini și alte părți expuse ale corpului. Nu se face nicio informare, dar anumite surse indică 200 de morți în primele trei zile. În urma unor cercetări efectuate în 1992, se află că 8.015 persoane au decedat în 32 de ani de la accident. Pentru a reduce contaminarea, autoritățile dau ordin ca solul infestat să fie depus în așa numitele ”cimitire de pământ”.

Astăzi, Oziorskul pare un oraș cu oameni liniștiți. Jos se distinge chiar un ”Logan”. Realitatea este, însă, cu totul alta...

În Vest nu se știe aproape nimic. Abia în 1976, la aproape 20 de ani de la eveniment, Jores Medvedev, biolog, disident, vorbește lumii despre tragedie. Explozia primise gradul 6 din 7 pe Scala Internațională Nucleară, ceea ce însemnă că fusese, cronologic, primul incident nuclear din istorie, și al treilea, ca putere, după Cernobâl (1986) și Fukushima ( 2011). Astăzi, ”Dezastrul de la Kâștâm” e uitat, nimeni nu mai vorbește depre el. Locuitorii din Oziorsk o duc bine, sunt fericiți. Doar nivelul de radiații din zonă este foarte mare. Atât.