Live acumObservator 06 Weekend
Prime Time 20:00Chefi la cuţite

260 de ani de epidemii în România. Ne-au ucis trei domnitori, unul ctitor al faimoasei Mănăstiri Văcărești!

În 1659, în Bucureștiul ocupat de tătari și de turci, izbucnește o puternică epidemie de ciumă, prima din istoria orașului. La 1830, din Rusia ajunge holera, care face multe victime. În decembrie 1889, vine peste noi gripa spaniolă. Mai bine de două secole și jumătate de pandemii, unele dintre ele aduse, ca și acum, de italieni

Nicolae Mavrocordat a fost de două ori domnitorul Moldovei și tot de atâtea ori cel al Țării Românești. S-a stins, de ciumă, la 50 de ani

Din 1659 - prima menționare ”documentară” a unei epidemii de ciumă pe teritoriul actualei Românii - și până pe la 1920, când ”gripa spaniolă” începe să se stingă, am fost loviți de tot felul de pandemii aduse de turci, de tătari, de ruși, dar, așa cum se va vedea, și de...italieni. Trei domnitori cad victime, iar numărul persoanelor decedate, de-alungul istoriei, este unul imens.

Iunie 1659

În Bucureștii încă ocupați de turci și de tătari izbucnește o puternică epidemie de ciumă, prima din istoria orașului. Oamenii mor de boală, dar și de foametea îndurată.

1675 - 1676

Izbucnește o puternică epidemie de ciumă, adusă de oștile turcești aflate în trecere spre Polonia. Gheorghe Duca, domnul Țării Românești, nevoit să participe și el cu un corp de oaste la războiul turco-polon, nu se mai întoarce, de frică, acasă, ci rămâne la Cocorăști. Caimacamii Radu Crețulescu, Stroe-vornicul și Vâlcu-vistierul fug și ei, ca mai toți locuitorii din București. Epidemia se va stinge abia în primăvara lui 1677.

1689

Epidemia de ciumă din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Se refugiază la Cotroceni și, de aici, la Plătărești. ”Și Vodă Brâncoveanu fugi de ciumă fără a se mai uita în urmă”, notează cronicarii.

1693

O nouă epidemie de ciumă lovește capitala. Între cei morți se află și copiii lui Sterie lumânărarul, pe care părinții îi lăsaseră în oraș. Aflând asta, Brâncoveanu le confiscă toată averea, și, cu banii obținuți, va reface, în 1709, Biserica ”Sfântul Sava”.

Septembrie 1697

Are loc o nouă epidemie de ciumă, Constantin Brâncoveanu fuge la Târgoviște, unde va sta până în decembrie, când lucrurile se vor mai domoli. Același lucru se va petrece și între 1706 și 1707, Vodă sărbătorind Crăciunul în fosta Cetate de Scaun.

Octombrie 1716

Prima mare epidemie de ciumă cunoscută lovește țara. Armata austriacă de ocupație este nevoită să adopte măsuri severe. Boierii filo-germani fug în Ardeal, la Sibiu. Bucureștii, încă neocupați de austrieci, nu sunt afectați de molimă.

Toamna lui 1718

Izbucnește una dintre marile epidemii de ciumă din istoria noastră, adusă, ca de obicei, de oștile otomane venite din Anatolia. Ea se adaugă foametei ce bântuia din primăvară. Însuși domnitorul Ioan Mavrocordat moare de ciumă, pe 12 februarie 1719, deși se adăpostise, o vreme, la Cotroceni. Va fi înmormânat la Sfântul Gheorghe Nou.

Februarie 1730

Epidemia de ciumă izbucnită la Galați, în februarie 1729, ajunge la București, unde face numeroase victime. Multe mahalale rămân pustii, cum este cea din jurul Bisericii Sfântul Dumitru de Jurământ. Vodă și soția lui fug la Cotroceni, în afara orașului la cea dată.

3 septembrie 1730

Domnitorul Nicoale Mavrocordat, un erudit, ctitorul Mănăstirii Văcărești (a fondat, aici, o școală în limba elenă, o tiparniță etc.) moare de ciumă, deși unii istorici bănuiesc că ar fi fost otrăvit. Este înmormântat în ctitoria sa, distrusă de regimul Ceaușescu, în 1986, într-un frumos mormânt de marmură.

Incredibil! Ceaușescu a spus că i-o lasă în picioare, Patriarhul BOR a semnat distrugerea Mănăstirii Văcărești! ”Preafericite, să salvăm capodopera!” ”Mă, tu ai față de fugar de la Europa Liberă!

1734

Epidemia de ciumă se prelungește, la București, până în martie 1725. Ca urmare a deselor epidemii, Grigore al II-lea Ghica (1733 - 1735) construiește un ”spital de săraci bolnavi”, la răsărit de București, ”prea apa Colentinei, la fântâna ce să zice a babei”. Spitalul va fi deschis pe moșia sa de la Pantelimon, avându-l ca octotitor pe Sfântul Visarion, ocrotitorul bolnavilor de ciumă.

Iulie 1738

O nouă epidemie de ciumă adusă de oștile turco-tătare. Conform unelor izvoare, până la 1 octombrie muriseră, numai în București, 10.000 de oameni. Pe 4 decembrie 1739, ciuma face victime chiar la Curtea Domnească, unde mor trei roabe din haremul doamnei.

1758 - 1761

Pentru că ciuma continuă să facă ravagii pe timpul domniei lui Scarlat Ghica (cu trei domnii, una în Moldova, două în Țara Românească), austriecii sunt nevoiți să instituie carantină la granița cu Țara Românească.

1 mai 1765

Pentru stăvilirea unei noi epidemii de ciumă, de la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea sunt aduse, la București, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, ce vor fi purtate pe străzile orașului. În fruntea procesiunii se află Ștefan Vodă Racoviță, mitropolitul Grigore al II-lea, înalte fețe bisericești.

2 noiembrie 1766

Se aprind prăvăliile Herescului din Târgul Cucului, de pe lângă sărăria domnească. Domnitorul Scarlat Ghica merge acolo, la foc, răcește și moare imediat după aceea. Însă, conform multor istorici, ar fi decedat de ciumă!

Pură coincidență? Din 1320, epidemia ne lovește la fiecare 100 de ani!!! Milioane de morți!

25 noiembrie 1770

După ce părăsiseră Bucureștii în iunie, rușii ocupă, din nou, orașul, care suferă pagube însemnate. ”Muntenia e o țară cu desăvârșire pustiită, despuiată, jefuită și arsă”. Odată cu ocupația rusă din 1769 - 1774, întreaga țară este bântuită de ciumă. Epidemia se va stinge complet abia în 1772, în februarie.

Ianuarie 1798

Secolul al XVIII-lea se termină pe actualul teritoriu al României tot cu o...epidemie. La puțină vreme după instalarea la domnie, Constantin Vodă Hangerliu (22 noiembrie 1797 - februarie 1799) este nevoit să ia măsuri împotriva pandemiei de ciumă ce se anunța în Brăila, Buzău ori Muscel, amenințând și Bucureștii. Cu toate acestea, epidemia va face ravagii și în oraș.

1803

Izbucnește o epidemie de angină difterică, asociată de mulți cu ciuma, dar cu efecte mult mai rapide.

1810

În condițiile grele impuse de administrația rusească, izbucnește o puternică epidemie de febră tifoidă, urmată, apoi, de o lungă perioadă de foamete, prelungită până la 1811, când se ajunge la apogeu.

1811 - 1814

Ciuma lui Caragea, din 1813, accentuează sărăcia și foametea. Aceasta din urmă este atât de cumplită, încât oamenii ajung să mănânce ”ciocălăi de porumb și coajă de pe arbori”.

Iulie 1813

Se declanșează cumplita epidemie, rămasă în istorie drept ”Ciuma lui Caragea”. Primele cazuri apăruseră din decembrie 1812, chiar la curtea Domnitorului, imediat după instalarea sa. Fusese adusă din Constantinopol de suita lui Caragea, in ciuda perioadei de carantină de la Văcărești.

Mănăstirea Văcărești: Cum a distrus Sergiu Nicolaescu crucea de marmură a lui Mavrocordat cu tancuri și aruncătoare de flăcări

Se dezlănțuie cu putere în iunie - iulie. Se iau măsuri de pază severe: sunt închise barierele, sunt izolați cerșetorii și țiganii, sunt numiți ipistați de mahalale pentru supraveghere, e mărit la 60 numărul cioclilor, se fac controale riguroase în lazarete, este crescut numărul doctorilor. Cu toate acestea, ciuma face tot mai multe victime: în București mor, aproape zilnic, 100 de oameni, uneori cifra fiind chiar și de trei ori mai mare. Este sporit de la trei la 12 numărul carelor de cărat morții. La 1 august se îngăduie locuitorilor să fugă din București, pentru a scăpa de molimă. Epidemia se stinge abia în martie 1814, dar în țară va mai continua o vreme. ”Ciuma lui Caragea” este cea mai groaznică epidemie din istoria flagelului pe teritoriul României. Conform estimărilor, se pare că atunci au pierit între 70.000 și 90.000 de suflete. Scrierile unui medic austriac precizează că numai între lunile martie 1813 și iunie 1814 au murit, în București, între 25.000 și 30.000 de oameni.

Ioan Gheorghe Caragea a fost numit domnitor în Țara Românească în 1812. În conformitate cu rapoartele ambasadorului Franței la Constantinopole, pentru a ocupa tronul de la București, Caradja a plătit 8.000 de pungi cu galbeni, (adică aproximativ patru milioane de lei-aur). În prima noapte pe care a petrecut-o în București, reședința domnească din Dealul Spirii (Curtea Nouă) a fost mistuită de un incendiu violent. După puțină vreme, unul dintre oamenii din suita sa a murit de ciumă bubonică, iar Țara Românească a fost lovită de una dintre cele mai devastatoare epidemii din întreaga sa istorie

Decembrie 1814

Pentru a preveni reizbucnirea unei epidemii de ciumă, care continuă să facă victime în Moldova, în Galați sau în Focșani, în București se deschi lazarete (mici spitale izolate pentru persoanele contaminate cu o boală contagioasă) la Plumbuita, la Fundeni, Colentina. De asemenea, există un punct de izolare în Cotroceni. Aici sunt ținuți, în carantină, cei veniți din zonele contaminate.

1822

Consulul Prusiei la București, Kreuchely, raportează că în oraș, dar și în alte urbi, este epidemie de anghină difeterică. El remarcă proasta calitate a apei din puțurile bucureștene, care, fiind la mică adâncime, au o apă sălcie. Deși numeroase, locuitorii preferă fântânilor apa Dâmboviței și a puținelor izvoare din oraș, sau apa adusă prin olane, din afara orașului, la câteva cișmele.

1824

Ștefan Vasile Episcopescu, ”doftorul politiei Bucureștilor Prințipatului Țării Românești”, publică ”Mijloace și leacuri de octotirea ciumii”, prima carte românească despre această boală.

1828

Izbucnește, din nou, o epidemie de ciumă, adusă din sudul Dunării de armata rusă de ocupație. Contele Pahlen, președintele plenipotențiar al divanurilor din Principate, numește o ”comisie de cercetare a bolnavilor”, care în iunie ia primele măsuri de limitare a molimei: interzicerea adunărilor de orice fel, închiderea localurilor de petrecere, trimiterea cerșetorilor la mănăstiri din afara Bucureștiului. Dar numărul moriților cerște. Epidemia este alimentată de soldații veniți de la Giurgiu ori Silistra (unde era ”epicentrul”). Între 29 mai și 4 iunie 1829 sunt 3.500 de bolnavi. Pavel Kiseleff adoptă, în lunile următoare, măsuri noi, instituind o carantină. Este ultima mare epidemie de ciumă din istoria României.

1830

La puțină vreme după stingerea epidemiei de ciumă din 1828, izbucnește una de holeră, ce durează până în septembrie 1831 și care îi înspăimântează pe români prin repeziciunea cu care se extinde. ”Venise” din Rusia, unde făcuse multe victime în anul respectiv.

Vara lui 1831

Apare, pentru prima oară în București, epidemia de holeră. Este confundată de mulți ”doftori”, cu ciuma. Face numeroase victime. În jurul orașului se instituie un cordon sanitar, asigurat de militari din tânăra armată română, nou fondată.

Iunie 1848

Încă de la începutul Revoluției de la 1848, o epidemie de holeră bântuie, timp de două luni, prin București și prin țară. Sub pretextul molimei, slujbașii administrației își părăsesc posturile, provocând greutăți suplimentare Guvernului provizoriu.

1878

Febra tifoidă, o boală aproape endemică în condițiile climatice și hidrografice ale Bucureștilor, capătă în acest an (orașul era supraaglomerat de oșteni români, români și turci, de muncitori italieni bolnavi, proporțiile unei epidemii: în 46,6% dintre cazuri, boala s-a dovedit a fi mortală. Ziarele anunță că lacurile și bălțile insalubre sunt o permanentă sursă de îmbolnăviri.

1879

O nouă epidemie de variolă și de angină difterică face multe victime. Numeroase cazuri de variolă vor fi semnalate, pe teritoriul Regatului, în 1885, 1889, iar angina difterică va ataca și în 1880!

Gripa cu 50.000.000 de morți. Fiecare al 40-lea om de pe Pământ a decedat!

Decembrie 1889

Izbucnește prima epidemie de gripă spaniolă în București și în țară.

Sună puțin ciudat. ”Gripa spaniolă”, cea mai mare pandemie lovește Globul, dar românii sunt ”oameni fericiți”

1918 - 1920

Deși populația omenirii este decimată (se estimează că între 2,5% și 5% dintre pământeni au decedat atunci), România de după Primul Război Mondial pare oarecum ferită de acesta epidemie. Presa a rămas imună la panică. Gazetele prezentau cu precădere „marile realizări”. În decembrie 1918, editorialul de primă pagină din ziarul „Epoca” se intitula sugestiv – „Oameni fericiţi”. Textul nu lasă loc de nuanţe: „Sub stăpânirea atâtor suferinţe şi atâtor pericole: gloanţe, tifos exantematic, holeră şi gripe infecţioase, foamete şi scumpete, lipsuri nemăsurate, distrugerea căminurilor, rătăciri pe căi străine, sufletele celor mai mulţi dintre noi s-au mohorât. Monologul lui Hamlet devine o chestiune ce preocupă pe fiecare. Dar dacă mintea îşi recapătă puterea ei de analiză şi de stăpânire a sentimentalităţii, atunci trebuie să ne simţim veseli şi mândri. Nefericiţi, noi? Noi, martorii celor mai minunate prefaceri, contemporanii acelor vremuri despre cari istoricii veacurilor ce va să vie vor fi mai preocupaţi decât de descrierea cruciadelor, ori de dispariţia împărăţiei romane?”


Fanatik.ro
Cele mai noi stiri
Lajumate.ro