EDITORIAL Ana Maria Paunescu - Secundarul unei legende

Nu ma pot desprinde de tragedie. Vorbesc in fiecare zi cu oameni care l-au cunoscut si l-au iubit pe tata. Toti imi spun sa am forta, sa gasesc in toata disperarea care ma sugruma putere ca sa merg mai departe si, mai ales, ca sa duc mai departe ce a lasat el neterminat. Tata nu are opere neincheiate. El si-a scris pana in ultima clipa biografia. De pe patul de spital, de la sectia de Chirurgie Cardio-Vasculara, de unde am crezut ca va veni acasa pe picioarele lui, pregatit sa inceapa o viata noua, dispus sa tina cat mai strans legatura cu medicii, tata a lucrat.

Publicat: Luni, 22 Noiembrie 2010, 00:00 | Actualizat Luni, 02 Iulie 2012, 19:56

Ultima oara cand l-am vazut, marti, pe 2 noiembrie 2010, era trist si ingandurat. Am stat cu el aproape toata ziua, i-am vegheat nelinistea si i-am aparat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastra, Flacara lui Adrian Paunescu, si am facut impreuna sumarul urmatorului numar, am ascultat piesa "Plec imediat nicaieri", pe care nu o mai auzise, pana atunci, in acea varianta, i-am povestit cine m-a mai sunat, cine a intrebat de el.

Se uita la mine curios si speriat. Devenise copil, sub atentia mea sporita, in sunetul aparatelor care ii supravegheau bataile inimii. Am schitat lista de piese pe care voia sa le difuzeze a doua zi la Radio Craiova, i-am verificat telefonul mobil, care nu avea semnal decat pe un colt de pat vecin, de langa fereastra.

Ma intreba mereu cat e ceasul. Voia sa stie cand vine mama inapoi, se simtea in siguranta cand era ea prin preajma. Se implinea fix o saptamana de la internare si nimic nu anunta finalul. Din contra. Ce se vedea la suprafata aducea zvonuri de mai bine. Tata incepea sa prinda putere, sa iasa incet-incet din prapastia nelegitima a suferintei.

Am plecat de la spital linistita cam pe la 8 seara. N-am vrut sa ies din salon pana cand nu s-a trezit, ca sa-i spun ca-i predau stafeta mamei si ca ma intorc maine, dupa pranz, ca sa inveselesc putin povara tratamentelor. Mi-am luat ramas-bun, ca de fiecare data, l-am mangaiat pe frunte si l-am strans de mana, i-am strigat din pragul usii ca-l iubesc.

Mi-a raspuns: "Si eu. Enorm!". Cand am ajuns acasa m-a cuprins o stare de disperare mai mare decat in oricare alta noapte. Ma cuibarisem intr-un fotoliu ingust, mi-era frica si nu puteam sa explic de ce. Am sunat la spital, pe numarul fix al sectiei. Convorbirea noastra a fost scurta, nu prevedea in nici un fel ce avea sa se intample. Sunasem sa vad daca i-a placut ciorba olteneasca pentru care primise dezlegare de la medic.

Nu era incantat de nimic, nici macar de ipoteza unei discutii cu mine. N-am vrut sa-l obosesc. Am mai stat, m-am mai invartit prin camera si, dupa cateva minute, l-am sunat din nou. Nu am mai putut vorbi cu el. I-am auzit vocea, de departe, ca-ntr-o gradatie imorala a destinului. Mama era grabita, dar graba ei nu dadea de banuit. Din lacrima in lacrima, am adormit.

jurnalul.ro!

Articolul continuă după reclamă