Urmărește A1 pe DiscoverRegizorul şi pedagogul Radu Penciulescu, primul director al Teatrului Mic, a murit la Stockholm, la vârsta de 88 de ani.
Anunţul a fost făcut vineri seară de Institutul Cultural Român pe Facebook.
Născut în 1930, Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, unde a fost coleg cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu. După absolvire, în 1955, a fost regizor angajat la Oradea şi a lucrat la Craiova, unde director tocmai devenise Vlad Mugur. În 1964, a înfiinţat Teatrul Mic şi i-a devenit primul director (post din care şi-a dat demisia în 1969), perioadă în care a fost şi profesor la Institutul de Teatru, unde existau două clase de regie, una a lui Penciulescu, cealaltă a lui David Esrig.
CARIERĂ PRODIGIOASĂ
A montat spectacole de referinţă precum „Doi pe un balansoar" (cu Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc), „Richard II", „Tango", „Dansul sergentului Musgrave", „Regele Lear" la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), „Woyzeck" la Piatra Neamţ, „Vicarul" la „Bulandra".
Actorul Victor Rebengiuc a jucat în toate spectacolele montate de Penciulescu, până la plecarea acestuia din ţară: „Doi pe un balansoar” (1964), „Richard al II-lea” (1966), „Tango” (1967), la Teatrul Mic, şi „Vicarul” (1972), la Bulandra. În 1964, regizorul înfiinţa Teatrul Mic, un spaţiu îndrăzneţ prin repertoriul susţinut în perioada comunistă. Rebengiuc a fost printre primii actori invitaţi să joace aici, alături de George Constantin, Olga Tudorache sau Leopoldina Bălănuţă.
„Doi pe un balansoar” a deschis prima stagiune a teatrului, cu două personaje care „îşi vorbeau“ dragostea. Poldi (Leopoldina Bălănuţă) şi Rebengiuc au stilizat piesa până când a devenit un dans ciudat, un blues cu tonuri puţine, repetitive, pure, după cum descria Radu Penciulescu spectacolul care a avut nu mai puţin de 800 de reprezentaţii. Penciulescu şi Rebengiuc au deschis astfel, mână în mână, o perioadă fastă a teatrului românesc: repertoriul se lărgise, se jucau piese străine, nu numai sovietice, erau puşi în scenă autori moderni la vremea respectivă.
„Penciulescu nu ştia să-ţi arate cum să joci, aşa cum fac Ciulei sau Pintilie, ci făcea un traseu psihologic al rolului care te poartă pe tine, ca actor spre punctul ţintă. Lui Penciulescu, care rămâne un mare pedagog, câţiva regizori din România îi datorează cariera. În Suedia, la Malmö, unde a predat actoria, el era sufletul acelei şcoli de teatru, mentorul ei”, mărturisea Rebengiuc.
Radu Penciulescu a fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai titraţi ai generaţiei sale. În 1973, a plecat din ţară, stabilindu-se în Suedia, unde a ocupat postul de profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö până la pensionare.
PERFORMANT ȘI ÎN STRĂINĂTATE
A lucrat mult în străinătate, în SUA, Canada, Franţa, Suedia, Belgia şi Scoţia. A avut elevi care îi pronunţă numele ori de câte ori vorbesc despre maeştrii lor, pe regizorii Andrei Şerban, Alexandru Tocilescu, Mircea Cornişteanu, Florin Fătulescu, Petrică Ionescu, Alexa Visarion, Andrei Belgrader.
După 1990, Radu Penciulescu a lucrat în România doar în sistem de workshop (la TNB, pe teme shakespeariene, sau la Olăneşti, pe texte din Cehov), cu o singură excepţie: „Celălalt Cioran", un scenariu după „Caietele" lui Emil Cioran, subintitulat „atelier-lectură", realizat de criticul George Banu în colaborare cu Radu Penciulescu în 2002, la Teatrul Naţional Bucureşti. A mai montat la TNB „Legenda Marelui Inchizitor", dramatizare după un capitol din romanul „Fraţii Karamazov", de F. M. Dostoievski, cu Victor Rebengiuc, în 2009, şi „Macbeth", de Shakespeare, cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu, în 2011.
