Urmărește A1 pe DiscoverA făcut transferuri "grele": de la Plevna la Gloria, de la Carmen la AS Armata. A jucat numai pe "şpăgi": pepeni, biscuiţi de război, marmeladă. A lucrat la FRF. A luat comisioane de la cei de pe Matache Măcelaru, de pe Berzei ori Pandurii...
"Condiţia ca să joci la Plevna, unde am debutat, era să…te fi născut pe strada aia. Nu se practica…racolajul, nu se cunoştea acest cuvînt…Hmmm…Poate de aia n-aveau loc vedetele ori cotonogarii. Plăteam săptămînal cotizaţia de 5 lei. Era o mîndrie să joci la o trupă renumită printre carierele Bucureştiului antebelic! Băteam mingea fără limite, de cînd dădea liliacul şi pînă cînd în faţă la Elefterie lumea începea să cumpere brazi. Antrenorul nostru era…imitaţia. Adică în zilele de meci la «Venus», ne cocoţam în pomi şi ne priveam idolii. De acolo «furam»! Aveam şi activitate competiţională, hahaha… Jucam cu «Matache Măcelaru», cu «Pandurii», cu «Săgeata»…Eram lorzi: un delegat al echipei străzii ducea celeilalte o provocare scrisă. Ne autoarbitram, nu existau brutalităţi. Cumpăram cel mai mare pepene pe care-l găseam în piaţă. Adică premiul, trofeul. Doamneeee, ce bucurie era să vezi cum noi, învingătorii, sorbeam din el, iar ceilalţi înghiţeau în sec, în parc, la Cişmigiu! Toţi aveam porecle. «Vogl», «Rafinski», «Kotormani» ori «Sindelar»."
Sportul, Carmen, AS Armata
Gloria, apoi, la 16 ani, Sportul Studenţesc. După alţi doi, debutam în categoria A, la Carmen. Ultima echipă pentru care am făcut curse pe extremă a fost AS Armata. Din păcate, în ‘49, un traumatism - pe care şi acum îl simt la intemperii - m-a obligat să abandonez jocul. Am uitat să zic două vorbe şi despre echipa naţională. La 17 ani şi jumătate am făcut cunoştinţă cu ea, contra Belgiei, la Bucureşti, prin 1937, parcă. Dar nu asta a contat cel mai mult, ci faptul că jucam alături de Baratki, Iuliu Baratki, cel mai complet jucător pe care l-a dat fotbalul nostru. Din careu, Ghiussy îmi făcea semn unde şi cum să-i centrez. Nu aveam voie să greşesc!…Aşa era fotbalul pe atunci!"
Cel mai tînăr antrenor-campion al României
"Nu vreau să mai stau mult pe capul Dvs. Ştiu cum e azi, cum priviţi, voi, jucătorii, fotbalul. Sunt sigur că n-o să-mi citiţi scrisoarea. O daţi la gunoi şi vă uitaţi, în ghete, de 9 martie, de Ziua Bărbatului, după Salam, Guţă, Johnny ori Finlandia de afine. Şi vă întrebaţi de ce boşorogul ăsta, cînd nu are ce face, scrie depeşe. Cunosc şi replica aia cu «îl ţin în geam doar ca să-i mai aducă pensia!!!». Asta e! Accept, timpurile mele au murit demult. Am lăsat doar cîteva rînduri pentru cei care, nemaifiind copii, mai cred, totuşi, în venirea primăverii. În aer şi în fotbalul nostru cel de toate zile!"
"Scuze, am uitat să mă semnez. Moş Gheorghe Popescu îmi zice. Cel mai tînăr antrenor-campion al României, la doar 32 de ani. Gică Popescu I, ca să nu fiu confundat, mai ales în zilele astea"...Vă pup, GP"
* Pentru conformitate, Gheorghe Popescu (1919-2000) a fost fotbalist internaţional, apoi antrenor la Steaua, selecţioner şi preşedinte al FRF
Material apărut în Gazeta Sporturilor acum patru ani
Dosarul Transferurilor: Dumitru Dragomir este dezamăgit de decizia judecătorilor... Ce averi au cei opt condamnaţi în Dosarul Transferurilor...
