Live acumiUmor
Prime Time 20:00iUmor

Azi, 21 martie: 7 sărbători internaționale în vremuri de restriște. Care anume?

7 zile internaționale ne dau ghes azi, 21 martie 2020, în plină pandemie COVID-19. E ziua poeziei, a pădurilor și a teatrului de păpuși. E zi de luptă împotriva discriminării rasiale, întru ajutorarea copiilor străzii, a insomniacilor și suferinzilor de sindrom Down.

Marionetă așteptându-și păpușarul...

Pxfuel

Trăim vremuri de cumpănă. E rost de responsabilitate și empatie. Cu toate astea, obișnuitele, bătătoritele neajunsuri ale planetei, aidoma mărunțișurilor care ne fericesc, sunt încă aici, cu noi.

7 zile internaționale ne dau ghes azi, 21 martie.

E ziua poeziei, a pădurilor și a teatrului de păpuși.

E zi de luptă împotriva discriminării rasiale, întru ajutorarea copiilor străzii, a insomniacilor și suferinzilor de sindrom Down.

Să le luăm pe rând, c-un rând-două la fiecare, și să le racordăm la România de ieri și de azi, în chip de grijă sau de bucurie.

Începem cu poezia și zicem așa: potrivit UNESCO, cel mai tradus poet român e foarte clasicul Eminescu. Mai degrabă o excepție între canonici. În străinătate, de poeții noștri de manual (Blaga, Barbu, Arghezi, Nichita etc) nu prea se împiedică nimeni.

Mai sonori în urechile poeziei mondiale sunt avangardiștii (Urmuz, Tristan Tzara, Sașa Pană etc), ori suprarealiștii & oniriștii (Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu etc).

Apropo de asta, să știți că ultima poetă suprarealistă din Europa domiciliază în București, într-un bloc din frumosul cartier Titan. E vorba de Nora Iuga, în curând nonagenară.

Iar cele mai vechi poezii românești le avem din 1673, de la mitropolitul Dosoftei. Religioase. Un stih, pentru curioși:

„La viaţa de veci Matrona-i spodobită

C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.”

Într-un top britanic al celor mai frumoase poezii de dragoste din ultima jumătate de veac figurează două românce: regretata Nina Cassian și Doina Ioanid, cu poemele „Donna Miraculata”, respectiv „Câinele galben”. Să ni-l amintim pe primul:

„De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă

ca hoitul luminând în întuneric.

Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,

nici ochiul devenit mai fix şi sferic,

nici zdreanţa mâinilor pe obiecte,

nici mersul, inutil desfigurat de jind,

– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,

ca nimbul putregaiului sclipind.”

O poezie tragică trăiesc copiii străzii, tot azi „sărbătoriți”. În 2004, Unicef raporta un număr de 500 de minori viețuind pe străzile Bucureștiului. Jumătate din aceștia erau analfabeți, și tot atâția nu-și cunoșteau părinții.

Dormeau în stațiile de autobuz și în barăci improvizate, sau prin curțile unor case cu statut incert. Bani câștigau din cerșit și spălat parbrize. Ni-i amintim.

În 2014, laolaltă cu cei din familii într-atât de sărace că acoperișul nu face vreo diferență, cifra s-a triplat: 1500 de minori lipsiți de casă ori „acasă”. Numai în capitală.

Din cale afară de dezarmant e și numărul copiilor din mizerele orfelinate ale lui decembrie '89: 500.000. Aceiași 500.000 au apucat zorii anilor '90 pe stradă.

O treime din ei, bolnavi de SIDA, inaniție ori hepatită încă din anii caselor de copii, n-au supraviețuit traiului prin gări, canale și parcuri. Au pierit atunci, până-n 2000.

O altă treime au fost adoptați de străini.

Ceilalți încă trăiesc – în România sau „dincolo” –, au case, slujbe și familii, și sentimentul frustrării că pentru înfometarea, bătăile și violurile din anii „copilăriei” lor nu-și mustră nimeni conștiința. Trecut-au 30 de ani, vinovații nu s-au găsit.

Copilării mai fericite au avut cei cărora le-a trecut prin fața ochilor, măcar o dată, teatrul de păpuși. La noi, păpușa e actor vechi, de la „mersul cu Capra” încoace.

De exemplu, la 1715, în Țara Românească, un călător italian deplângea soarta Vicleimului.

Cândva obicei religios, Vicleimul românesc scăpătase-n teatru de păpuși stradal și deșucheat. „Una mascherata troppo scandalosa”, ca să-l cităm pe mediteranean.

Dar cu miză isteață, de satiră socială. Indiferent de bâlci și păpușar, pe eroii de cârpă îi chema Vasilache și Mărioara, și ei taxau metehnele timpurilor.

Se însoțeau cu personajele-stas ale vremii (turcul, negustorul, preotul, groparul etc); prin gurile lor de ață, păpușarii vociferau nemulțumiri, tabuuri, nedreptăți. Într-o cheie comică, întrucâtva inofensivă.

Era forma românilor de a-și negocia relația cu puterea (puterile) și cutumele epocii.

A ținut un veac. Pe la 1860 însă, păpușile au intrat în atenția statului. Prea le treceau pamflete prin minte. De la poliția vremii citire:

„Păpuşile nu vor purta haine militare şi nu vor fi asemănătoare unei persoane, ci obişnuite, şi nici nu vor întrebuința vorbe murdare sau atinse de guvern ori de vreo persoană.”

Oficial, primul teatru de păpuși din țara noastră se moșește la Cernăuți, în '28. În '39, actrița Lucia Calomeri strânge în juru-i o gașcă de studenți de la Belle Arte. După război, „calomerii” vor înființa Teatrul Țăndărică.

În timp ce prima școală de învățământ superior care pregătește marionetiști s-a înălțat în Franța, în '87. A pornit-o românca Margareta Niculescu.

Despre oamenii inovatori se spune că le stă mintea trează. Conotativ. Denotativ, 35% din români sunt insomniaci, în timp ce alți 35% se plâng de somn puțin și neodihnitor. Cu titlu de curiozitate, româncele acuză insomnii mai des decât românii.

În medie, la noi se doarme cam 7 ore pe noapte, suntem „mijlocii” într-ale somnului. Pe mapamond, cea mai bună relație cu perna o au neozeelandezii, sar de 8 ore pe noapte.

1 din 10 copii români suferă de tulburări de somn, iar 1 din 800 de sindrom Down, cea mai comună cauză genetică de retard mintal ușor și moderat. 30.000 în România anului curent.

Au un cromozom în plus în perechea 21, de unde și denumirea științifică alternativă, „trisomia 21”.

Coeficientul de inteligență al oamenilor astfel diagnosticați, spun medicii, nu-l depășește, de obicei, pe cel al unui copil de 8-9 ani, deși variații există.

Într-o lege a compensației, persoanele cu Down iubesc genuin, mai cald. Frumos a spus, acum câțiva ani, un părinte din România:

„Copilul meu are un cromozom în plus, un cromozom al dragostei. Copiii cu sindrom Down au atâta bunătate în ei, încât pot să ierte și să uite.”

Fără programe naționale de incluziune socială, fără terapii asigurate de stat, de creșterea mereu-copiilor cu Down se ocupă o mână de asociații înființate de părinți. Care vor să le facă viața mai ușoară, firește, dar și să schimbe percepții.

Să schimbe percepții își propun și cei care militează împotriva discriminării rasiale, altă cauză onorată azi. Și au de lucru.

Mai ales că, pe dulcele plai românesc, romii au stat sub robie până foarte târziu – 1860. Și romofobia n-a dispărut.

La 20 de ani distanță de nefericirile de la Hădăreni (130 de romi alungați din comunitate, 3 uciși, 13 case incendiate), primarul Cătălin Cherecheș din Baia Mare a pus un zid în mijlocul orașului – „pentru ordine și disciplină în zonă”. 2 metri înălțime, 100 lungime.

Zidul desparte blocurile de romi de blocurile de români. E la un băț de strada principală. L-a ridicat Cherecheș în 2011. Și încă e în picioare.

Într-o notă mai optimistă, tot azi, 21 martie, luăm aminte la cele 7.046.056 hectare de pădure ale României. Înnobilează 30% din suprafața țării. În teorie, cel puțin...

Suntem printre puținele state europene cu păduri virgine: peste 9.000 de hectare.

Altfel, în patrimoniul natural UNESCO, pădurile noastre de fag respiră alături de tropicalele din Madagascar, hornurile Cappadociei și Marea Barieră de Corali.

Și noi cu ele, sperând la mai bine.

Referințe: pri.org, euroviews.eu, paradaromania.ro, Wikipedia, theguardian.com, unesco.org, unicef.org, ziarullumina.ro, wepa.unima.org, weforum.org, medichub.ro, republica.ro, ziare.com

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro