COLECTIV - UN AN: Omer, turcul care a scos răniții din iadul Colectiv: „Aveam piele sub unghii și am simțit mult timp miros de carne arsă. Dacă nu-i ajutam, aș fi murit eu în fiecare zi!”

 
+5 click pentru
galerie

„La bărbați a fost mai ușor, i-am tras de curea! Pe femei, trebuia să le prind de brațe, rămâneam cu piele arsă în mâini. Mâna mea aluneca pe mâna lor din cauza grăsimii topite, era carne vie! La unii nu îmi dădeam seama cum sunt: morți sau vii”.

În aceste momente, în timp ce articulează „piele arsă” sau „carne vie”, bărbatul din fața mea lăcrimează ușor. Își duce mâna dreaptă la frunte, își trece mâna prin păr și apoi gesticulează, printre alte lacrimi. Îl întreb dacă a avut coșmaruri după Colectiv, „sindrom de stres posttraumatic”, cum definesc psihologii „reacţia firească a corpului la o traumă foarte puternică:  situaţie de pericol de moarte, expunerea la violenţă extremă, moartea cuiva apropiat”. Îmi răspunde că nu, însă uneori ziua închide ochii și retrăiește momentele de atunci. 

Omer a coborât în „iadul Colectiv”

Îl cheamă Omer, este cetățean turc stabilit în România din 1994 și nu face caz din faptul că e ateu. Când îl întreb de Divinitate, Dumnezeu sau Allah, îmi spune galant că el crede doar în moralitate, „a face celui de lângă tine exact ce ai vrea să facă și el pentru tine”. Nu ca un troc, căci nu trebuie să aștepți ca binele să ți se întoarcă, nici să-ți garanteze un loc în paradis. Omer a fost unul dintre martorii citați de Poliție în Dosarul Colectiv. Înainte de orice rai, el a coborât în „iadul Colectiv” pentru a scoate răniții blocați la singura ieșire a clubului.

Norii plumburii de deasupra României

Omer nu se consideră erou, tocmai de asta nu a ieșit vreodată în față pe la televiziuni sau reviste, pentru a povesti tuturor cum el, cetățean turc, și ateu pe deasupra, a salvat tineri din Colectiv. „E mai român decât alți români!”, îmi spune un client aflat la o altă masă, în localul său. Omer vinde, printre altele, ciorbă rădăuțeană, ciorbă de perișoare și fasole cu ciolan într-un restaurant (un fel de „împinge tava”) din Capitală. Întâmplarea face să fie al lui.

Sau norocul, căci Omer a fost și vânzător la viața lui, comerciant de textile, afacerist și membru al conducerii fan clubului echipei de fotbal Fenerbahçe în România. Când făcea afaceri și bișniță prin țări din Europa, a fost o dată uimit de cât de plumburii se vedeau norii deasupra României din avion. I-a și spus prietenului său polonez care-l însoțea că speră să nu ajungă niciodată aici. Soarta l-a adus peste două săptămâni la București unde avea să se stabilească. Tot aici avea să i se nască fetița la Maternitatea „Giulești”. Așa a învățat să iubească România! În plus, vorbește o română impecabilă și știe diferența între „doar” și „decât”.

Dragostea de salsa și „efectele aparent speciale”

„E un personaj!”, îmi spune oricine îl cunoaște. Dandy, îmbrăcat elegant, ușor retro, manierat în gesturi, cu o frizură și o barbă impecabile și o bicicletă vintage pe care o ține în fața localului său. Un îndrăgostit de dans și de muzică, cu un tatuaj cu Michael Jackson, alături de numele fiicei sale, Derya​. Pe 30 octombrie 2015, Omer și-a invitat prietenii într-un club de salsa de pe Strada Tăbăcarilor, numărul 7, în fosta clădire a Fabricii „Pionierul”, perete în perete cu Colectiv. A ajuns acolo seara și a rămas uimit de câtă lume era adunată în curte.

„Mulți tineri, foarte mulți tineri!”, își aduce aminte. Toți așteptau să participe la un concert al trupei Goodby to Gravity, o formație de muzică rock. Omer și-a văzut de drumul lui, fiind mai atras de ritmuri cubaneze, cum ar fi Son Montuno, Guaracha și Guaguanco, decât de metalcore. 

La un moment dat, câțiva prieteni l-au anunțat că nu mai ajung. Omer și-a continuat dansul alături de alți cinci-șase amici adunați în „Salsa 5 Guantanamo”. Dintr-odată, sala s-a umplut de fum. Prea mult fum. L-a întrebat pe patron ce efecte speciale cu fum și gheață carbonică a pregătit pentru noaptea de Halloween. Nu era parte din nicio regie sau program artistic. „Arde, veniți că arde la Colectiv!”, le-a strigat o fată angajată a clubului de salsa, care mersese până afară.

„Așteaptă, nu te las, mă întorc la tine!”

Atunci Omer a plecat înspre Colectiv, clădirea din aceeași curte. Pe drum, prin fum, veneau țipând spre el câțiva tineri arși. Buimac, nici nu mai știa ce să creadă. Inițial, i-au venit în minte imagini din filmele horror din liceu, cu tineri costumați de Halloween și machiați înfiorător. Apoi a intrat în gangul care ducea spre containerul portocaliu, cunoscut apoi ca „ușa morții din Colectiv”. Acolo a auzit țipând mai mulți oameni blocați la intrare. Și-a dat seama că nu are de-a face cu nicio sărbătoare, ci cu un incendiu puternic. „Erau unii peste alții, ca peștii!”, îmi explică punându-și succesiv o mână deasupra alteia. 

În fața containerului mai erau câțiva oameni care, împreună cu Omer, au făcut tot posibilul să-i ajute pe cei blocați. În fața lor, era „zidită” o grămadă de trupuri. Peste tot erau întinse mâini care implorau ajutorul, ochi care te urmăreau de sub o pâclă neagră. Pe unii tineri a reușit să-i scoată de unul singur. Omer își amintește expresia disperată de pe fața unui tânăr pe care nu reușea să îl elibereze, deoarece peste el „se clădeau” alții, la fel de exasperați să scape. 

Văzând că nu poate să-l tragă afară, din cauza greutății care apăsa pe trupul lui, l-a strâns de mână și l-a încurajat: „Așteaptă, nu te las, mă întorc la tine!”. A scos persoanele de deasupra împreună cu alții, reușind apoi să-l elibereze și pe băiat.  Supraviețuitorul a plecat pe picioarele lui și chiar i-a mulțumit lui Omer. După acest „rămas-bun”, Omer s-a reîntors să ajute ca într-un mit macabru al lui Sisif.  Îi ducea mai încolo pe cei rămași, îi așeza jos, de unde erau preluați de alți oameni până când au reușit să elibereze containerul. 

Tatăl către fiică: „E bine că ești acasă, las-o așa!”

Omer îmi explică cum trupuri firave erau prinse aproape de prag, strivite sub o altă grămadă de oameni, în timp ce unele, mai masive, erau deasupra. Bărbatul nu ar ști exact câți tineri blocați în ușă a scos. Nu a mai stat să numere, în astfel de momente nu mai contează vreo numărătoare. Cert e că mai erau câțiva oameni acolo care făceau același lucru. După ce s-a eliberat intrarea, disperat, s-a gândit la fetița lui și a sunat-o. „Sunt acasă, tată, de ce?”, l-a întrebat. „E bine că ești acasă, las-o așa!”, i-a răspuns și a apăsat pe tasta ”off”, fără să îi mai explice de ce a răsuflat ușurat.

S-a dus până în mașină și a început să se simtă rău. Îl usturau ochii și spune că era greu să stai și înăuntru de atâta fum. În acest timp, și-a dat seama că nu poate pleca de acolo și sigur ar mai putea să fie de ajutor cumva.

A intrat din nou în club, înăuntru nu se putea vedea aproape nimic, vizibilitatea era redusă din cauza fumului. La doi pași de el, a observat o femeie inertă, avea ochii inchiși și nu și-a putut da seama dacă mai era vie. A scos-o pe brațe, iar după aceea au preluat-o echipajele de salvare ajunse la fața locului. Când a văzut medici și pompieri, Omer a considerat că este timpul să se retragă, să nu încurce profesioniștii antrenați pentru astfel de situații.

„Dacă nu știi exact ce să faci mai departe, mai mult încurci!”, crede el.

 Nu s-a dus acasă, ci la localul său, nu voia ca fiica lui să-l vadă așa, plin de fum și foarte afectat. A vomitat de mai multe ori pe drum. Avea piele arsă sub unghii, vărsa funingine, se simțea rău și un miros de fum înecăcios și țipător era parcă imprimat în ființa lui. De la haine, la mâini, la păr, toate miroseau a fum și a carne arsă.  

A doua zi, a vrut să meargă la spital, dar văzuse că spitalele din București fac cu greu față situației. Așa că s-a gândit că alții au mai multă nevoie de un doctor decât el. Respira bine, nu mai avea vărsături, nu avea arsuri.

Viața după Colectiv

A urmărit la televizor știri, a încercat să recunoască victime și s-a interesat, atât cât a putut, de soarta lor. S-a intrebat în repetate rânduri dacă ultima fată pe care a scos-o din Colectiv a supraviețuit. Deși îi este ușor să intuiască, nu știe răspunsul până azi.

După incendiu nici nu a conștientizat ce i se întâmplă, urmărea absent știrile, abia la început de noiembrie a început să se simtă trist, teribil de trist. Încă vedea ochii care îl urmăreau parcă, încă simțea în nări miros de fum.

În Turcia, măsurile de siguranță în cluburi, spune că sunt la fel cum erau în România. A înțeles revolta miilor de români care au ieșit în stradă și s-a gândit că aici măcar, lumea a reacționat la faptul că „au murit oameni cu zile”. În țara sa, oamenii au devenit indiferenți sau blazați. Terorismul face frecvent victime și pe nimeni nu mai miră că au murit azi zece tineri, poimâine, douăzeci.

După Colectiv, viața lui Omer nu s-a schimbat în vreun fel. Are încredere în medicii români, deși a fost surprins când un doctor, prieten bun de-al său, se confrunta cu o problemă de sănătate și a mers în străinătate să o trateze. I s-a părut nefiresc. Acum câțiva ani, și Omer a avut o criză de apendicită și s-a internat într-un spital din București. Are încredere în medicii români, nu a luat nicio bacterie intraspitalicească.

Omer nu a ținut să apară vreodată „în față”, să braveze. Consideră că a făcut ceea ce trebuia făcut. „Am făcut exact ce trebuia să facă un om simplu. Pune-te tu în locul lor! Cum puteam eu să mai trăiesc după aceea? Dacă nu-i ajutam, eu aș fi murit în fiecare zi!”, spune bărbatul din fața mea, care capătă o mină tot mai gravă. I se pare tragic de dureros ca un părinte să fie întrebat cum i-a murit copilul. Și să răspundă „A murit ars!...”. Oamenii tineri sau bătrâni sfârșesc diferit, însă să mori ars i se pare o cruzime. A participat la „Marșul Tăcerii” în memoria victimelor de la Colectiv și se va duce să aprindă o lumânare zilele astea. 

În loc de final: o istorioară despre un conducător responsabil 

În cartea ”451º Fahrenheit”, scriitorul Ray Bradbury se întreabă la ce temperatură arde hârtia și, prin analogie, viața însăși. Concluzia e un număr: 451 de grade Fahrenheit sau echivalentul a 233 grade Celsius. Nu de puține ori, cazul Colectiv a fost redus tot la o cifră: 64 de morți. Al 65-lea putea fi oricare dintre răniții internați în spitalele din țară sau din Israel, Franța, Belgia, Olanda, Germania sau Marea Britanie. Lui Omer îi displac cifrele, numărătorile, pentru că nu orice poate fi contorizat. Dacă ar avea un club, s-ar simți responsabil de fiecare angajat sau client care-i trece pragul, indiferent de birocrație, legi sau bani. 

„Pe vremea lui  Kemal Atatürk, Mustafa a ieșit în Imperiul Otoman pentru a sta de vorbă cu oamenii. S-a îmbrăcat simplu, fără fast, voia să vadă ce cred turcii despre mersul lucrurilor în țară. La un moment dat, a dat de un țăran bătrân care era nemulțumit de ce se întâmplă. Oamenii care-l însoțeau pe Atatürk i-au spus să nu-l asculte pentru că e doar un om simplu, din popor. «Eu sunt responsabil pentru el, dacă nu îi merge bine trebuie să fac ceva pentru el!», a fost răspunsul primit”, povestește Omer o legendă „de acasă”. 

În 1923, pe 29 octombrie, acum 93 de ani, Imperiul Otoman s-a transformat în Republica Turcia, iar fondator și președinte a fost Atatürk, Omer fiind în aceste momente în Istanbul, alături de frații săi. Împreună, vor sărbători, cu șis-kebab și baclavale Ziua Națională a Turciei.

Acum aproape un veac, Atatürk își învăța poporul că responsabilitatea aduce după sine schimbări importante prin reforme inițiate de oameni. Și renunțarea la orice tip de stereotipuri pentru modernizarea societății civile pentru binele oamenilor.

„Dacă ceva nu e bine, trebuie să schimbi mersul lucrurilor, fie că ești președinte, politician, patron de club, director de spital, român sau turc, creștin, musulman sau ateu”, încheie Omer.

Nota redacției: Omer Çakmak a fost convins cu greu să vorbească pentru că fapta lui este, în viziunea sa, firească. În mod ironic, „çakmak” se traduce în română prin „mic aparat de buzunar pentru aprins țigările”, Omer fiind un împătimit fumător care s-a adaptat schimbărilor legislative din România.



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI