Pe urmele lui Delavrancea, avocatul cauzelor pierdute. L-a apărat și pe Caragiale: ,,Suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, gloriile noastre se întemeiază pe jaf, geniul nostru este o ruşine. N-avem nici conştiinţă, nici demnitate!”

 
+7 click pentru
galerie

La 11 aprilie 1858 se năștea Barbu Ștefănescu Delavrancea, în satul Delea Nouă, devenit o mahala a Bucureștiului, într-o familie cu nouă membri. Pe marele scriitor, avocat şi orator român l-am ,,cunoscut” în gimnaziu, prezent în programa scolară cu opera Hadi-Tudose. A rămas în istoria justiţiei române ca unic orator şi celebru penalist, pledoariile sale fiind publicate în „Biblioteca Marilor Procese”, iar în istoria teatrului românesc prin trilogia: „Viforul”, „Apus de Soare”, „Luceafărul” şi comedia „Hagi Tudose”.

Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: ,,Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite, ca să mă ia în căruță”.

Dincolo de a fi scriitor, Barbu Ștefănescu Delavrancea a fost şi un avocat strălucit, cu un excepţional talent de orator, supranumit „Gambetti de România“.

A fost apărătorul cauzelor pierdute, fiind considerat unic salvator al celor cărora nu li se mai acorda nicio şansă de achitare. L-a apărat pe Caragiale în procesul de calomnie cu Caion şi pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat că şi-a incendiat locuinţa, ca să încaseze poliţa de asigurare.

Scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost un excelent avocat, care a rămas în istorie drept susţinătorul cauzelor pierdute. I s-a spus ,,Gambetti de România” şi a fost considerat ,,cel mai mare orator al Europei”.

Cei care au asistat la procesele sale spuneau că ,,intra în sala de judecată, încheiat până sus la haina cenușie, cu jumătate din lavaliera albă aruncată peste gulerul de postav, privea țintă inamicul. Când era solicitat, se ridica greoi. Aplecat de mijloc, rezemat în pumnii încleștați, începea încet să vorbească, abia i se auzea vocea, apoi își scutura coama, se înălța drept și amenințător. Circumflexul sprâncenelor se adâncea, scăpărau ochii, vocea tuna.”

În perioada 1877-1882, a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Devenit jurist, după obţinerea diplomei de absolvire, tânărul Delavrancea a plecat la Paris, pentru a-şi continua studiile. Aici îl descoperă pe Leon Gambetta, cel mai mare orator francez al acelor timpuri. Întreaga sa carieră de avocat va fi influenţată de stilul oratoricesc al francezului celebru. Revenit în ţară în 1884, Delavrancea se înscrie în Baroul Ilfov şi începe să profeseze ca avocat.

,,Denunţ baroului pe Delavrancea ca pe o primejdie pentru societate. În sala unde pledează Delavrancea nu poţi intra. Să se puie preţuri de intrare mai mari decât la reprezentaţiile cu Sarah Bernhardt. Să se introducă în Codul penal un articol: acuzatul pe care îl apara Delavrancea – inocent din oficiu, dar Delavrancea să-ţi rostească pledoaria pentru desfătarea publicului”, spunea George Ranetti despre Delavrancea, care trecuse, de la procese civile, la procese penale. 

Devine, de-a lungul timpului, cunoscut pentru preluarea cazurilor de apărare fără speranță

,,O tânără părăsită trage două gloanţe asupra seducătorului. El declară juraţillor c-o va lua de soţie. Delavrancea o apără. Lupta nu e grea, dar îi dă prilej să ţie o superbă conferinţă însufleţită de oratoria lui în vecinică acţiune, despre iluziile şi deziluziile datorite sentimentului care, printr-un capriţios paradox, desmeardă şi chinuieşte, loveşte şi mângâie, te leagănă între vis şi viaţă cu egală intensitate”, scria Mihail Mora, în 1926, în Biblioteca Marilor Procese, despre Delavrancea.

Iar acesta este doar unul dintre cazurile preluate de către sciitor. A apărat acuzaţi de crimă şi a reuşit să îi achite.    

Când un aromân a ucis cu o coadă de topor, în centrul Bucureştiului, un tovarăș, Delavrancea a fost singurul avocat care s-a încumetat să preia apărarea acestuia. Nu numai că l-a salvat pe acuzat de puşcărie, dar a reuşit, graţie talentului său oratoricesc, să îl transforme pe acuzat într-un erou.

,,Examenul complet al fiinţei renegatului, soarta neasemuit de jalnică a fraţilor din Macedonia, ursiţi să rămână departe de patrie chiar atunci când toţi românii ceilalţi vor fi laolaltă; delictul politic ridicat la înălţimea unui serviciu prestat neamului atunci când substratul determinant stă într-o mare durere naţională, Delavrancea le cugetă cu claritate şi le expune cu o vigoare care sfârşesc în aclamaţii şi fac pe public să îl poarte pe străzile Capitalei pe fostul acuzat, ca pe un erou”, mai scrie Mihail Mora despre talentul de avocat al lui Delavrancea.  

Procesul Caragiale - Caion. Primul, acuzat de plagiere de către cel de-al doilea. Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost avocatul marelui dramaturg Ioan Luca Caragiale, în procesul pe care acesta l-a intentat, pe 18 decembrie 1901, împotriva publicistului 

Unul dintre momentele-i triste care i-au întunecat viața marelui dramaturg Ion Luca Caragiale a fost cel în care a trebuit să meargă în instanțele judecătorești românești, ca să-și apere reputația de creator literar original în procesul penal intentat lui Caion.

În ,,Moftul român” din 6 mai 1901, Caragiale publica un articol intitulat ,,Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap”, un comentariu ironic la un text trimis de un tânăr preocupat prea mult de părul iubitei, ce semna cu pseudonimul Caion (pe numele său real Constantin Al. Ionescu).

Caion, orbit de ură şi împins de câteva persoane din anturajul său, a imaginat un plan să se răzbune pe Caragiale. Drept urmare, apare un text plin de insulte în “Revista literară” din 30 noiembrie 1901, text intitulat “Domnul Caragiale”, în care autorul “Năpastei” este acuzat de a fi plagiat drama sa după o piesă ungurească intitulată “Nenorocul”, scrisă de un oarecare Kemeny Istvan. În numărul următor, de la 10 decembrie, Caion revine cu rezumatul dramei lui Kemeny.

Hotărât să pună capăt echivocului, autorul ,,Năpastei”, năpăstuitul dramaturg, l-a chemat în judecată pe Caion, cel care îl defăimase. Caragiale, apărat de bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea, a câştigat procesul.

„Cum, domnilor?... Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!“, a susţinut Delavrancea în pledoaria finală în faţa juraţilor.  

Curtea l-a condamnat pe Caion  la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10 000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat, însă pledoaria lui Delavrancea şi succesul din primul proces au făcut istorie.  ​

Eugen Lovinescu își amintește despre cum l-a auzit întâia oară pe Delavrancea ca orator.

„[…] Citind elevilor săi un discurs al lui Demostene, Eschine îl comenta astfel: Și să-l fi auzit pe însuși monstrul, rostindu-l!… Orășelul nostru a cunoscut o dramă, nevasta colonelului încercase să-și otrăvească bărbatul. O apăra Delavrancea. Ca o adevărată Sașa înaintă și vinovata la bară, înaltă, mlădioasă, cu ochi negri și scânteitori, parcă erau de pisică… Trei zile am trecut prin toate emoțiile mărturiilor senzaționale; la urmă, de la miezul nopții și până în zori, am ascultat pe Delavrancea: peste capu-mi înfrigurat a trecut ca o limbă de foc elocința marelui orator… cuvintele zburau învălmășite, icoanele ropoteau, frazele se desfăceau șerpuitoare; largi priveliști se deschideau: graiul românesc se lumină de o podoabă nebănuită. Adevărul pălise; din întunerci ieșeau însă șuvițe de foc, printre care zăream chipuri fantastice; pe galbenul Trubadur, pe ciudatul doctor din “Liniște”, pe Berta și mai ales Sașa, pe neuitata Sașa… eroinele scriitorului se amestecau în șuvoiul cuvintelor sonore, în luminosul joc al imaginilor… de atunci am rămas cu această icoană a lui Delavrancea.”

Ion Valjan, avocatul și dramaturgul celebru în interbelic, care l-a cunoscut și i-a urmărit lui Delavrancea procesele, a scris în „Cu glasul timpului”:

„Cel mai mare penalist al vremii era Delavrancea. E greu să citești în arta elocvenței sale, pentru că totul se îmbină așa de strâns, încât nu vezi de unde vine efectul. E poate tonul cald, vibrant, uneori solemn, mâinile care se întind deasupra mulțimii, ca și când ar binecuvânta, accentele profetice, bogăția imaginilor, cugetările în formă de sentință, fluidul cu care pătrunde în suflete, sinceritatea, prestigiul scriitorului, sau, poate toate acestea la un loc. Pare un foc care se încinge treptat, crește mereu, până aruncă spre înălțimi coroana lui de flăcări și scântei, și după ce s-a mistuit superb și orgolios, se potolește, încet și greu. Pledoariile lui la Jurați sunt o școală pentru avocații tineri. Dar cine ar cuteza să-l imite? Cine are fluidul lui, căldura, inspirația? Delavrancea e un inspirat. Deseori în pledoarii sau conferințe observ cum privirea pleacă dincolo de auditoriu, undeva, departe și vede ceea ce nu vedem noi, se încarcă cu viziuni din care vin clipele mari de inspirație. Delavrancea e un magician și nu e de mirare că în zilele în care pledează la jurați sala se umple până la ultimul loc cu avocați, ziariști, profesori, medici, scriitori, artiști, tot soiul de oameni biciuiți de curiozitate. […]”

Isac Peltz era un copil al mahalalei când a nimerit de un Crăciun la poarta „aucatului” Delavrancea pe care-l văzuse unul dintre prietenii adunați, la „trebunal”, prin 1912.

„În acea mahala bucureșteană unde m-am născut și mi-am petrecut copilăria, băieții, Ionel, Tănase, Mitică, doi tușeau, unul mergea șchiop, altul era ucenic croitor, unuia-i curgea nasul, au pornit cu colindul de Moș Ajun, prin Bucureștiul copleșit de nămeți. Ușa s-a deschis, în prag a apărut omul cu păr vâlvoi, fruntea largă, de sub care ne priveau în lumina zăpezii niște ochi scânteietori. Când am plecat de la Barbu Delavrancea eram încălzit lăuntric ca oricând.”

A scris trilogia: „Viforul”, „Luceafărul”, „Apus de soare” și nuvela „Hagi Tudose” pe care o prelucrează în 1912 în piesa de teatru. Premiera spectacolului cu piesa “Hagi Tudose” a avut loc la Teatrul Național din București, în același an, cu Nottara în rol principal, dar fără succes.

„Hagi Tudose”, la Teatrul Metropolis din București

Dramaturgul a scris comedia cu gândul ca rolul principal să-l interpreteze Iancu Brezeanu și să rămână în dramaturgia românească alături de piesele lui I.L. Caragiale. După 40 de ani de la prima montare, Ion Șahighian semnează regia spectacolului cu piesa “Hagi Tudose”, cu Nicolae Bălțățeanu în rolul Tudose, iar spectacolul a avut un imens succes la public. Valoroasa montare este astăzi cea mai veche înregistrare pe bandă magnetică a Fonotecii de Aur realizată de Teatrul Național Radiofonic, în 1951.

„Hagi Tudose” este prima comedie de caracter în istoria teatrului românesc. Pe băcanul zgârcit, ridicol și odios care strânge cu frenezia patimii ban cu ban, merită să-l vedeți în spectacolul cu piesa „Hagi Tudose”, în regia lui Dan Tudor, de la Teatrul Metropolis, într-o distribuţie strălucită.

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe 

România la CENTENAR. 100 DE ANI de la MAREA UNIRE