Live acumiUmor
Prime Time 20:00iUmor

„Ni se spunea Siberia.” Altfel de vieți: Thea Luca și Muzeul Colecțiilor

Thea Luca și Muzeul Colecțiilor: o poveste în care nimic amețitor nu pare că se întâmplă, și totuși se întâmplă că, la finalul ei, comunismul cade. Aveți răbdare și veți afla cum.

Thea Luca, gazda perfectă...

evz.ro

1980, România, București. Repartiții, penurie, propagandă, economie-n colaps, cenzură și cultul personalității.

Oamenii trăiesc într-o realitate falimentară.

O realitate nu lipsită de consecințe, știm bine. În 10 ani, castelele de nisip ale utopiei comuniste vor fi moloz pe ghetele revoluționarilor.

Dar până acolo mai e. Suntem la începutul anilor '80, într-un București de netrăit. Și încercăm să găsim un om care să ne fie călăuză, un loc „subversiv”, un palton cu două fețe, un grup, o bulă de libertate. Căutăm, așadar, scânteia – nu focul, e încă devreme –, dar una dintre scânteile care au topit regimul.

Și o găsim. Urmează o poveste fără demonstrații de forță, morți, răniți, închisori comuniste. Nu e genul ăla de dizidență.

E o poveste mocnită a rezistenței prin cultură, o poveste în care nimic amețitor nu se întâmplă, și totuși se întâmplă că, la finalul ei, Ceaușescu cade. Aveți răbdare și veți vedea cum.

S-o luăm altfel. Dacă ultimul glonț care s-a tras la Revoluție e ultimul semn de punctuație dintr-o lungă frază despre recăpătarea libertății, îndrăznim să ne întrebăm care e primul semn... de punctuație. Care-s primele semne că în interiorul sistemului vetust dospea un contra-sistem tânăr, liber?

Teorii s-au tot emis. De data asta, noi încercăm o filă de viață. Una prea puțin cunoscută.

Un palat, o scriitoare

„Căutați femeia!”, zicea personajul lui Dumas-tatăl într-o carte polițistă, și așa facem și noi.

Pe repede-înainte în 2020. Thea Luca, profesoară și scriitoare din București. „Căsătorită de vreo 35 de ani și mamă de alți 30”, se descrie ea în prefața cărții „Ghidul gazdei perfecte”, a cărei autoare este.

Rețineți acest nume, Thea Luca. Și titlul cărții. Merită. Până atunci însă, alt nume: Ceaușescu.

La finalul anilor '70, Ceaușescu și-a dat seama că n-are niciun spațiu mulțumitor de „protocol zero”. Știți dumneavoastră, acel loc în care se primesc mai-marii lumii în vizite de curtoazie. Un loc oarecum formal, dar nu arid, în niciun caz o sală de ședințe a vreunui minister.

Și „zidește” Ceaușescu, cumva ca să împuște doi iepuri dintr-o lovitură, un muzeu cu opere românești. „Muzeul Colecțiilor”, Calea Victoriei nr.111. Doar că nu-l ridică cărămidă cu cărămidă, ci rebotează, cu lucrări de artă, un spațiu deja existent.

Căci la numărul 111 se afla, de mai bine de două veacuri, Palatul Romanit.

Palatul Romanit fusese casa boierului Constantin Faca, casa vistiernicului grec Romanit, și-apoi sediul Ministerului de Finanțe pe toată durata monarhiei.

O clădire veche de la 1812, care nu mai văzuse recondiționări din '44, adică de când veniseră sovieticii la putere. Care sovietici, înțelegeți, după ce... „relocaseră” tot ce era de relocat, închiseseră palatul cu cheia. Și atât.

Muzeul Colecțiilor, protocol zero

Bun. Dar să revenim la Ceaușescu, care în '78 redeschide Palatul, cum ziceam. Nu-i vine din prima ideea cu locul de protocol, întâi îl face muzeu. Îl capitonează cu pânze de Grigorescu, Tonitza, Iancu etc, sau cu sculpturi de Bourdelle și Brâncuși.

În rest, pereții stau să cadă, iar tabloul general e cum doar Epoca de Aur știe să ofere:

Pe ziduri sunt nudurile lui Ressu, și în spatele nudurilor colcăie mucegaiul. La parter e igrasie, la etajul unu moloz căzut de la cutremurul din '77. Praf mult și înecăcios, mirosul te ia de cap. Lumina merge și nu prea.

În tavan sunt găuri cât palma. Pe jos se odihnesc ligheane și găleți. Când se umplu ligheanele de la doi, suie pompierul și le golește peste fereastră, direct în curte.

Muzeul acelor ani e glumă, e sat fără câini. Ceaușescu nu vrea să investească un capăt de ață în recondiționarea lui, dar se fălește, desigur, c-a „ctitorit” locul cu cel mai bogat patrimoniu artistic din țară.

Partidul și presa aplaudă, ca de obicei, noul „muzeu” din București, hainele cele noi ale împăratului veșnic gol.

Așa trec zilele la Colecții. Și probabil c-așa ar fi trecut până-n 1989, într-o letargie care n-ar fi justificat cu nimic scrierea acestui material.

Ne-a salvat, însă, țuica. Țuica, da. Căci în toamna anului 1982, șeful muzeului, singurul om care-și făcea veacul pe-acolo, în loc să fie la serviciu, plecase la țară. Să facă țuică.

Și tot n-ar fi fost asta o problemă, dar la Colecții, cu așa o ușă deschisă, au cam intrat hoții. Două pânze de Grigorescu au dispărut atunci.

Drept urmare, Ceaușescu l-a demis pe șeful secției. A adus la muzeu o nouă echipă. Oameni tineri, citiți, pasionați de artă. Și de libertate. Nu știa Ceaușescu, dar țuica și două Grigorescu lipsă aveau să pună-n mișcare un întreg lanț domino...

În fruntea noii echipe muzeale și de protocol, Thea Luca. Meseria ei era una și absurdă: să primească la Colecții demnitarii statelor lumii, să le facă turul muzeului, să-i, vorba țăranului român, „omenească”.

Absurdă fiindcă muzeul era, în continuare, o ruină. Asta deși Thea și colegii ei reparaseră tot ce se putea repara din mâinile unor tineri care nu erau nici zidari, și n-aveau nici banii Partidului. Ceaușescu nu aloca fonduri pentru reparații, deși în joc erau mize mari – el însuși, cultura românească, imaginea țării.

„Cu 15 minute înainte să vină Mimi Kyprianou, soția președintelui din Cipru, a căzut o bucată mare de stuc din tavan, chiar în holul de protocol, unde se semna cartea de onoare. N-aveam ce face: am strâns molozul și ne-am rugat să nu vadă nimeni stucul lipsă și plafonul schilodit”, întărește Thea Luca.

Carevasăzică, pe cei mai importanți oameni ai lumii nu-i destindea Ceaușeasca, ca o primă doamnă ce se afla. Oricum, fiul și fiica poporului n-aveau haz, nu pricepeau o boabă de engleză, iar în materie de artă și cultură oscilau între naivi și neșcoliți.

Pe cei mai importanți oameni ai lumii îi întâmpina tânăra Thea Luca. Acolo, între două găleți ce colectau apa din tavan, Thea a făcut-o pe impozanta Raisa Gorbaciova să râdă. Dar și pe prima doamnă a Mongoliei, pe Regina Sofia a Spaniei, pe toți consilieri, șefii de stat și ambasadori cu care România întreținea relații diplomatice.

Siberia ideilor

Se lăsa seara, vizita se termina, Ceaușescu și alaiul de nomenclaturiști se retrăgeau, delegațiile străine așijderea.

„A fost bine?”

„Foarte bine, tovarăși. La revedere!”

Ușile se închideau. Moment în care, din cuibușor de protocol, într-o clipită numai, Muzeul se transforma radical.

Devenea baricadă anticomunistă. În mare taină, seară de seară, oamenii de la Colecții gândeau liber – împotriva regimului, împotriva ordinii înăbușitor-oficiale a lucrurilor.

Ascultau Radio Europa Liberă, dezbăteau idei, făceau rost și schimb de cărți interzise, salvau albumele de artă și de muzică care căzuseră-n dizgrație. Își construiau un refugiu.

Tot la Colecții erau invitați, pe ascuns, exilații, nedoriții regimului – intelectuali din grupul lui Noica, Andrei Pleșu, fostul deținut politic Alecu Paleologu. Oameni cărora sistemul le luase dreptul la semnătură, oameni de cultură pe care Partidul îi condamnase la uitare sau umilință.

„În câțiva ani, la Colecții se formase un nucleu de lideri de opinie. Se strângeau și formau opinia, după sistemul Capșa din perioada interbelică. Nu huiduiau, pentru că nu puteau face asta, dar puteau opri demolarea sistematică a scării valorilor cu care ne confruntam în acei ani. Era forma noastră de rezistență prin cultură”, mărturisește Thea Luca la mai bine de 30 de ani distanță.

Nu-și puneau problema că vor fi prinși. Mai bine spus, nu-i speria lucrul ăsta. Viața-n România ajunsese sufocantă, gurile de aer proaspăt meritau orice risc.

Și, paradoxal, în palatul cu igrasie și fără căldură se respira, chiar sub nasul lui Ceaușescu, cel mai curat aer din România. Al libertății. „Când trebuia să organizăm expoziții pentru Cântarea României, spuneam că este igrasie și nu se pot ține aici”, își amintește, c-un zâmbet, scriitoarea.

În acei ani, ca orice loc „care nu există”, Muzeul Colecțiilor – cel de după lăsarea serii, firește – primește un nume de cod.

„Ni se spunea Siberia”, admite Thea.

Așa i se duce buhul, iar cercul exilaților se lărgește – se adăpostesc în Siberia eseistul și istoricul de artă Andrei Cornea, pictorul și fostul deținut politic Radu Bercea, profesorul Cristian Velescu, criticele de artă Dana Dragomir și Mihaela Varga ș.a.m.d.

Și cercul se mai lărgește puțin. Și încă puțin. Și dintr-o dată, „viața de noapte” de la Colecții acaparează, prin circulația ideilor, întreg Bucureștiul tânăr, și-apoi viitorii revoluționari din toată țara.

Siberia de pe Calea Victoriei – epicentrul unei existențe umaniste, libere, un secret public, ca o haină cu două căptușeli:

Una la vedere, pentru sistem, și alta pentru românii tineri, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai siguri că, într-o bună zi, România toată se va simți ca o seară petrecută la Colecții. Căci de serile ălor 7 ani, din '82 până-n '89, Partidul și-așa orbit n-avea să afle niciodată.

„Veneau oameni de la Arad, cu avionul. Ajunsesem să organizăm și conferințe. Pe unele le țineam de două ori, deoarece erau foarte mulți oameni care doreau să asiste.”

Vizionau filme de autor, capodopere occidentale la noi interzise. Alteori, în spirit de glumă, angajații urcau în pod și se gândeau care ar fi cea mai bună poziție pentru a-l împușca pe Ceaușescu. Râdeau trist și fără speranță, a haz de necaz.

Nu bănuiau că hazardul râde la un loc cu ei.

În mai 1989, când a fost vizita Gorbaciovei, cele 80 de camere ale muzeului arătau ca niciodată de deplorabil. În ziua de dinaintea vizitei plouase cu găleata, din pereți curgea apă ca la robinet.

„Am luat o galerie și am prins-o de tavan, am dublat-o cu o rilogă și am acoperit peretele cu draperii gri. Am agățat lucrările și, din nou, ne-am rugat să nu ridice nimeni ochii spre tavan”, rememorează Thea.

A fost cam ultima vizită cu ștaif de la Colecții. A venit vara, cu concediile. Toamna, cu sarcini de lucru puține, cu senzația aproape certă a unui sfârșit de capitol. Și a venit și decembrie 1989, când românii au cucerit strada cu „Libertate!” și „Democrație!”, plini de sânge și asurzitor de fericiți.

Siberia contase. Serile cu Fellini, Forman, Polanski și Tarkovski contaseră, poate.

Serile cu Thea Luca, gazda perfectă.

Surse: evz.ro; Wikipedia; „Ghidul gazdei perfecte”, Thea Luca, Humanitas, 1998

Cele mai noi stiri
Lajumate.ro