Live acumObservator 12
Prime Time 20:00Sacrificiul

Ziua Culturii Naționale sau de ce unii oameni iubesc liniștea de după al treilea gong

Omul, cât stă pe pământ, să planteze un copac, să facă un copil și să construiască o casă. Făcând așa, va reuși să învingă sentimentul că viața a trecut pe lângă el. Dar dacă nu reușim niciuna din cele 3? Se pare c-ar mai fi o variantă. De Ziua Culturii Naționale, câteva rânduri închinate teatrului.

Tineri bucurându-se de un spectacol de teatru în sala Teatrului Excelsior din București.

Azi, 15 ianuarie, se sărbătorește Ziua Culturii Naționale. Data, știți bine, corespunde zilei de naștere a lui Eminescu.

Eminescu a scris bogat și înnoitor, atât poezie de dragoste, cât și poezie filosofică sau nuvele fantastice, într-o operă care, inegalabilă din acest punct de vedere, reușește să transpună și cultura populară, și cultura înaltă, nu doar teme existențiale, ci și teme mundane, „de la firul ierbii” – și teiul din parc, dar și pe Schopenhauer. Prin aceasta, Eminescu e universal.

Totuși, nu poetul național face subiectul articolului nostru, nici poezia sa, ci altă „poezie”. Însă la fel de universală.

Fiindcă tot azi, 15 ianuarie, s-a născut Molière. El e dramaturgul care a inaugurat comedia de moravuri.

În jurul aceleiași date, 282 de ani mai târziu, a avut loc prima reprezentație a spectacolului „Livada de vișni”. Piesa scrisă de Cehov s-a jucat la Teatrul de Artă din Moscova pe 17 ianuarie 1904.

Așadar, de Ziua Culturii Naționale, un cec în alb artei care umple sentimentul de gol. Să începem cu Cehov și Molière, dacă tot i-am amintit.

Cehov a spus așa: „Am scris Livada de vișini pentru a celebra viața.” Ciudată exprimare, având în vedere că piesa-i despre moartea unei lumi. Sigur, e o metaforă, „Livada...” e, altfel spus, o piesă despre lumea-veșnic-în-schimbare. Și poate că, încercând să motiveze scrierea piesei, Cehov a reușit, de fapt, o bună definiție a teatrului: teatrul există ca să celebreze viața.

Molière a scris tragedii și comedii. În tragedii, eroul moare la final. Așa a făcut și Molière. Dramaturgul însuși a murit pe scenă, în timp ce juca într-o piesă scrisă de el: „Bolnavul închipuit”. Iată cum, vrând-nevrând, Molière a dat o altă definiție teatrului, diametral opusă: teatrul există ca să anticipeze moartea.

Între viață și moarte, numeroase zile de trăit, numeroase „prezenturi”. Numeroase spectacole de teatru.

„Teatrul lucrează cu conceptul de derizoriu”, conchidea regizorul Alexandru Dabija într-un interviu acordat jurnalul.ro acum 10 ani.

Și cuvântul pe care-l folosește Alexandru Dabija esențializează, cumva, toate cele de mai sus. Dacă luăm DEX-ul la puricat, aflăm îndată că derizoriu poate fi ridicol sau tragic, derizoriu e efemer – ai simțit ceva, dar ai închis ochii și acel ceva a dispărut –, derizoriu are sensul de neînsemnat, derizoriu e de râs și de plâns, derizoriu e cea mai bună definiție a timpului prezent.

Oare nu și teatrul?

Chiar așa, ce spun datele despre mersul la teatru în România? Dar actorii, regizorii și spectatorii? De ce iubesc unii oameni liniștea de după al treilea gong, acea liniște de dinainte de prima replică, când întunericul, tăcerea și emoțiile sunt dense și apăsătoare de-ți vine să le tai cu cuțitul. De ce teatru?

Într-un sondaj realizat de Teatrul Odeon prin anul 2004, peste 50% din bucureștenii chestionați (un eșantion de 620 de persoane) spuneau că merg la teatru o dată pe lună. Era felul lor de a se recompensa pe luna respectivă.

Pentru mine, e setea de povești. Pentru că spre deosebire de filme sau seriale, teatrul este o poveste căreia îi simți oamenii, îi simți respirația, carnea, expresiile faciale, vocea, lacrimile, râsetele, spațiul, timpul. – Andreea, 22 de ani, spectator fidel

În 2014, o voluminoasă cercetare comparativă România-Europa explica situația mai pe larg, cu bune și rele: 30% din respondenții români nu mergeau deloc la teatru, găsind justificare în lipsa timpului. Respondenții europeni, pe de altă parte, își „scuzau” non-participarea printr-un motiv mult mai... abrupt: ei refuzau mersul la teatru fiindcă însăși ideea de spectacol îi lăsa reci.

În același 2014, surpriză!, cei mai mulți spectatori români de teatru veneau din rândul tinerilor. Un sfert din ahtiații după teatru aveau vârstele cuprinse între 18 și 25 de ani.

Ce vreau? Vreau să spun o poveste! Care mie mi-a spus ceva. Dar care ție poate să-ți spună altceva. Iar unui al treilea poate să nu-i spună nimic, ci pur și simplu să-l distreze, să-i creeze o stare de bine. Unui al patrulea, dimpotrivă, poate să-i producă o enervare teribilă sau chiar o angoasă. Și așa mai departe. Aceeași poveste! – regizorul Cristi Juncu, într-un interviu de Monica Andronescu, 2019, amfiteatru.com

În 2018, la 14 ani de la sondajul Odeon, Barometrul de Consum Cultural identifica un raport bizar. Numărul spectacolelor de teatru din România crescuse formidabil, dar numărul spectatorilor se micșorase.

Teatrul e viu şi transmite viu, trezește cotloane adormite ale sufletului, alea de care ai nevoie ca să te simți întreg, să simți că trăiești. Trăirea nu cred că vine din afară, vine din noi, e vibrație, emoție puternică, oglindire, provocate de elemente din exterior, da, dar provocate de acele elemente care ne ating profund. – actrița Marcela Motoc, într-un interviu de Andrei Crăciun, 2019, uniter.ro

Peste tot prin lume, arată studiile internaționale, cuvântul pe care oamenii îl asociază cel mai frecvent cu teatrul este „magie”, și e cam greu de crezut că o coincidență-n vorbire poate avea loc la scară așa de mare, în limbi diferite.

Să lăsăm măcar pentru un timp la o parte înțelesurile. Pe care oricum nu le înțelegem. Artiștii care fac treabă bună sunt cei care pun întrebări. – regizorul Radu Afrim, în dialog cu Cristina Stănciulescu, 2019, republica.ro

Un fenomen interesant în România, punctează revistele de specialitate, e teatrul independent. Spre deosebire de mai căruntul teatru independent occidental, teatrul independent românesc s-a născut pe la finele anilor '90 din entuziasmul unor (pe-atunci) tineri făcători de spectacole care n-aveau unde crea sau juca. Carevasăzică, nu neapărat din nevoia de a exprima teze care nu rimau cu teatrele de stat, așa cum s-a întâmplat, bunăoară, în afară, cu așa-zisul „teatru indie”.

Teatrul e o minciună, dar e o minciună foarte adevărată atunci când e spusă şi trăită bine. În momentul în care nu ți se întâmplă nimic, este o minciună la minciună şi atunci devine inutil. – dramaturgul și actrița Lia Bugnar, un interviu de Judy Florescu, 2013, ziarulmetropolis.ro

O minciună care, iată, poate acoperi frumos spațiul dintre viață și moarte, poate funcționa ca un prezent nesfârșit, magic sau derizoriu, poate fi o poveste, un hobby de-o seară, o respirație, tăcerea complice de după al treilea gong, ori o fugă de înțelesuri. Și, poate mai mult decât orice, o alternativă (sau un „adaos”) la a face un copil, a planta un copac și a ridica o casă...

Îmi place teatrul pentru că pot evada din Luca cel de zi cu zi. Teatrul e modalitatea mea de a mă simți liber. – Luca, 19 ani, un tânăr care se pregătește de UNATC.