Heddi Goodrich s-a întâlnit, weekendul trecut, cu cititorii romanului ei de debut, „Pierduţi în Cartierul Spaniol”, publicat în luna septembrie a anului trecut la editura RAO. Romanul a fost lansat şi în Italia, Franţa, Germania, Spania şi Statele Unite, unde autoarea a fost descrisă ca una dintre cele mai puternice şi proaspete voci. Heddi Goodrich s-a născut în Statele Unite, şi-a petrecut tinereţea în Italia, şi-a clădit o familie în Noua Zeelandă.
Romanul spune povestea a doi tineri îndrăgostiţi şi a oraşului Napoli, un loc plin de istorie şi de viaţă. O dragoste complicată şi profundă, care îi pune la încercare.
Cartierul Spaniol este, deopotrivă, un labirint atragător şi un păpuşar care conduce o scenă de iubire.
Ce ai vrut să evidenţiezi în roman – un portret al iubirii sau un portret al oraşului?
Heddi Goodrich: Am vrut să fac un portret al locului, dar şi al iubirii: începutul, primul sărut, prima dată când doi tineri fac dragoste, prima ceartă, apoi deteriorarea. Iubirea se prăbuşeşte aşa cum se prăbuşesc clădirile în Cartierul Spaniol. Am acordat o mare atenţie acestei idei: mă interesează felul cum se prăbuşeşte ceva, cum se destramă o iubire, cum se năruie ceva fizic, emoţional, psihologic... M-a preocupat întotdeauna acest lucru, însă într-un mod optimist. Pentru ca ceva să ia naştere e nevoie ca altceva să piară. Cred că nu putem dobândi o nouă perspectivă dacă nu renunţăm la ceva.
Cât din poveste este adevărat?
Heddi Goodrich: Am luat câteva elemente şi oameni din viaţa mea, am adăugat întâmplări şi personaje de ficţiune care au dus la „Pierduţi în Cartierul Spaniol”. Numele, personajele sunt fictive. Ce este real? Locurile sunt reale, tânăra Heddi, cu gândurile ei este reală, visurile care apar acolo sunt reale. Am vrut să folosesc numele meu pentru ca am vrut să mă pun în pielea tinerei de atunci.
Ce îi desparte pe cei doi tineri?
Heddi Goodrich: Personajele cărţii sunt pe muchie - doi tineri pe cale să-şi încheie studiile, înainte să devină adulţi. Sunt doi tineri care se îndrăgostesc şi care vin din culturi diferite. Tânăra vine din „Lumea Nouă”, are idei moderne, tânărul, Pietro, este geolog şi vine dintr-un sat în care toţi sunt profund legaţi de pământul pe care calcă. Sunt ca două elemente diferite: apă şi pământ. Alte personaje reprezintă elemente ca aerul, focul, iar drama vine tocmai din ciocnirea tuturor acestor elemente.
Ce reprezintă tema labirintului?
Heddi Goodrich: Regăsim un labirint în carte, dar nu este doar un labirint de străzi, de clădiri, de pietre, este şi unul al sufletului, unul în care ne căutăm continuu. Cred că cel mai important în viaţa fiecăruia dintre noi este chiar acest lucru: căutarea. Felul cum ne pierdem uneori, cum încercăm să găsim drumul, sinele.
Ai predat la universitate până de curând. Când ai renunţat?
Heddi Goodrich: În timp ce scriam la roman, mi-am dat seama că sunt depăşită de tot ce mi se întâmplă şi că nu reuşesc să fac mai mult de două lucruri în acelaşi timp. Nu puteam să fiu şi mamă, să scriu şi să predau. Scriind, mi-am dat seama că asta mi-am dorit întotdeauna să fac, aşa că am ales. N-a fost simplu, am vrut să renunţ de multe ori, mai ales că o vreme soţul meu a fost singurul care câştiga. A fost o perioadă plină de presiuni, teamă. Mă gândeam: nu pot să fac asta, cine sunt eu, e o nebunie să-mi închipui că voi reuşi vreodată. Însă soţul meu a avut o încredere greu de explicat şi atunci, şi acum. Spunea: „Nu-ţi face probleme, continuă să scrii, nu te gândi deocamdată la altceva”.
Cum e să trăieşti pe trei continente?
Heddi Goodrich: M-am născut în Washington, acolo mi-am petrecut copilăria, însă n-am simţit niciodată că aparţin acelui loc. Am mers la studii la Napoli şi m-am îndrăgostit de Italia, unde am şi rămas 10 ani. Însă nici acestui loc nu îi aparţineam cu adevărat. Iubesc Napoli, nu aş putea trăi însă acolo, dar nici nu mă pot despărţi de el. De altfel, romanul acesta a fost, poate, încercarea mea de a mă despărţi de el. Acum trăiesc la Auckand, familia mea e acolo, însă nici acest spaţiu nu e cu adevărat al meu. Cred că sunt un pic de peste tot.
Cum e să scrii într-o limbă alta decât cea maternă?
Heddi Goodrich: Am început să scriu romanul acesta acum 10 ani, am tot lucrat la el, am tot revenit. Am început în engleză, sigur. În timp, încercând să-i învăţ italiana pe băieţii mei, am început să gândesc din nou în această limbă. Într-un fel, copiii mei sunt cei care mi-au redat italiana. Şi la un moment dat am început pur şi simplu, să scriu în italiană şi am decis că aceasta este limba romanelor mele.
Cum e privită cartea ta în Noua Zeelandă?
Heddi Goodrich: În Noua Zeelandă, oamenii nu sunt prea impresionaţi de marile tale realizări, nu fac tevatură în general. Avem o cultură a umilinţei foarte bine înrădăcinată.
Ce vei face după ce pleci din România?
Heddi Goodrich: Merg la Milano câteva zile, pentru documentarea la următorul roman, a cărui acţiune este plasată la Castelmare, lângă Napoli. Nu voi merge la biblioteci, vreau doar să stau de vorbă cu câţiva prieteni, cu oameni necunoscuţi, să mă plimb pe străzi. Nu voi nota nimic, vreau doar să trăiesc, să simt, să miros, să văd.
Sursa : news.ro
