Teodora Dumitru: Daca e vorba despre un student "intarziat" - adica restantier cronic -, poate sa invete cateva trucuri prin care sa-si prelungeasca "sine die" dulceata traiului pe spinarea babachii. E un roman foarte instructiv. Credeti ca glumesc? Protagonistul e un expert in marketing mahalagist si in stiinta imaginii. Se plimba nonsalant prin mai multe medii - in contextul interbelic romanesc, al vietii din Capitala - si are o forta de adaptare care merita studiata in detaliu. Apoi, e un roman care sigur ii va incuraja pe cititori, daca nu au reusit pana acum, sa citeasca si celelalte romane - mai bune - ale lui Gib I. Mihaescu.
● Dincolo de un tablou "haut en couleurs" al epocii interbelice - de la atmosfera mediului universitar bucurestean la portretul femeii "de rasa" versus cel al mahalagioaicei -, personajele creionate de autor in acest roman au oaresice corespondente cu personajele "Momentelor" si teatrului lui nenea Iancu. Ce le apropie, ce le separa pe primele de eroii lui I.L. Caragiale?
In primul rand, realizarea estetica. Caragiale este un maestru al genului satiric, un fenomenal creator de limbaj si de tipologii. Gib Mihaescu reuseste, in acest roman, sa preia - chiar foarte fidel pe ici-pe colo - unele dintre locurile comune caragialiene; este si el un bun observator al mahalalei, are "auzul" fin si izbuteste pagini veridice, insa nu atinge nivelul estetic caragialian. E drept, intentiile acestor doi autori sunt doar pana la un punct similare: Mihaescu scrie un roman, nu o schita sau o comedie, iar pe distante lungi e dificil sa pastrezi nivelul si cota acuitatii; apoi, acest autor nu are o fibra suta la suta satirica, ironia lui e mai moale, tinde spre empatie, spre identificare cu personajul, chiar daca diferenta de "clasa" - la propriu si la figurat - ramane vizibila. Aceasta empatie ii permite autorului sa fie "sentimental", sa-si orienteze uneori personajele spre un registru melodramatic mai mult sau mai putin asumat.
La Caragiale nu e nimic neasumat, totul e controlat. In personajul conului Nisipoiu - grefier la tribunal si sot al cucoanei Polixeni -, Gib I. Mihaescu creeaza de pilda o foarte reusita combinatie caragialiana: un Trahanache transformat in Jupan Dumitrache. Mihnea Baiatu, protagonistul romanului, iarasi, e o varianta mixta de Catavencu si Rica Venturiano. Insa numai pana la un punct: odata amorezat, micul specialist in inselaciune si in discursuri reparatoare la minut devine brusc un suferind autentic - "deviatie" straina personajelor caragialiene din comedii si din "Momente". Aceasta convertire subita (si cumva artificiala) a personajului, de la inselator la autentic, a fost de altfel reprosata romancierului chiar la aparitia romanului.
Insa, nu-i mai putin adevarat, daca nu reuseste sa egaleze scoala lui Caragiale, Gib I. Mihaescu reuseste totusi sa creioneze in acest roman ipostaze si sosuri mahalagesti care mai de care mai picante. Daca in abordarea mahalagioaicei vine pe urmele lui Caragiale, in imaginarea femeii "de rasa", Gib I. Mihaescu are ceva din gustul lui Camil Petrescu. Fireste, e acesta un gust si un tipar al epocii, insa mediocritatea nu e aici un handicap: romanul lui Gib I. Mihaescu este si un document de epoca, surprinde gusturile si mentalitatile comune, reuseste sa exprime un mediu credibil macar prin varietatea si coloratia tipurilor.
Citeste interviul integral pe jurnalul.ro
Au fost descoperite cele mai vechi reprezentari ale apostolilor... CD Metallica, numai cu Jurnalul National...
