Povestea familiei de ruși care a trăit în izolare totală vreme de 42 de ani. Nu știau că Al Doilea Război Mondial avusese loc!

Sunt oameni care se izolează de lume nu doar de nevoie, dar și de voie. Iată povestea unei familii din Rusia care a trăit departe de semenii ei vreme de 42 de ani, ascunsă în taigaua siberiană. Ultimul membru al familiei e și astăzi în viață.

În aer, la 150 de kilometri de granița cu Mongolia

Un elicopter sovietic zboară deasupra taigalei siberiene, la oareșce distanță de granița cu Mongolia. Brazi și pini se culcă la sol sub rafala elicei, în văi dănțuiesc tornade de praf. Pilotul caută un luminiș unde să-și lase viitorii pasageri.

Spunem viitorii fiindcă, la 10 kilometri de acest elicopter, înapoi la sol, pilotul e așteptat de patru geologi ce sporovăiesc în jurul focului. E prima lor zi în taigaua siberiană.

Sunt geologii pe care pilotul elicopterului îi va coborî, a doua zi, în epicentrul pădurii siberiene, cu scopul de a inspecta minereurile de fier. O „misiune” specifică profesiei de geolog.

Însă conducătorul aeronavei preferă să cerceteze desișul de conifere de cu seară, ca să nu piardă timp cu aterizarea a doua zi – să știe exact unde are loc și unde nu. După ceasuri întregi de survolat, pilotul nostru ochește un luminiș. Singurul.

Și mâna i se încleștează pe ghidon. Privește siderat: în luminiș, o colibă de lemn și o grădină cu solul proaspăt brăzdat.

O căscioară în inima pustietății siberiene, la 250 de kilometri de cea mai apropiată localitate, într-un punct fără nume, în acel „nicăieri” pe care fiecare țară îl are.

În tabără

„Prima oară am râs de el, i-am zis că s-a îmbătat”, povestește Galina Pismenskaya, șefa echipei de geologi.

„Siberia, în acele părți, era pustie. O știa asta și un țânc. Apoi ne-am dat seama că nu glumește. Și am decis să inspectăm locuința chiar a doua zi. Cu merinde pentru viitorii noștri prieteni. Dar și cu un pistol... în caz de orice”, adaugă ea.

Elicopterul-ghid deasupra, cei patru geologi la sol, luând-o cătinel, la pas, prin aglomerația de roci, stânci, râulețe, rădăcini de conifere; toate semnalele prin care, în Eurasia cel puțin, un loc se arată a fi virgin.

Iar noi să nu uităm că nu vorbim de orice loc, ci de crunta taiga siberiană.

La un moment dat însă, au dat de o potecă. De un buștean pus pe post de trecătoare peste un râu. Și, în cele din urmă, de un soi de garaj cu vrafuri de mesteceni tăiați, dintre care ieșeau pâlcuri de cartofi.

„În spatele unui pârâiaș curat, am zărit o așezare umană. Înnegrită de ploaie, o colibă din scânduri, scoarță de copac, pari, toate la grămadă. Dacă n-ar fi fost o ferestruică de mărimea unei palme, mi-ar fi fost greu să cred că cineva trăia acolo.

Ușa s-a deschis și în cale ne-a apărut un bătrân desculț, îmbrăcat în ceea ce cândva fusese un sac. Părul era lățos, nespălat, barba lungă. Foarte speriat, se frământa de pe un picior pe altul, ca și cum pământul l-ar fi fript la tălpi, și era foarte atent la noi.

A trebuit să spunem ceva, așa că am început eu: «Bună ziua, bunicule, am venit să te vizităm!»”, a rememorat Pismenskaya.

În casa familiei Lykov

„Păi, dacă ați venit până aici, puteți să intrați”, le-a spus bătrânul, într-un foarte târziu.

Și au pășit direct în Evul Mediu. O căsuță joasă, neagră-beznă, rece ca o celulă, cu „podeaua” din resturi de cartofi și coji de semințe de pin, tasate. Cu paturi-liliput din nuiele și cânepă.

O singură încăpere. Urât mirositoare, mică și gata să se prăvale. Două suflete speriate stăteau pitite într-un colț.

„Tăcerea a fost spartă de lamentările isterice a două femei. «Asta e pentru păcatele noastre!», ziceau așa încontinuu, bocind și trăgându-se de păr. Aveau ochii ieșiți din orbite. Ne priveau ca pe niște demoni. Ne-a fost clar că trebuie să ieșim de-acolo”, mărturisește geologul.

Au ieșit val-vârtej.

În trecerea anilor

La câțiva metri buni de colibă, într-o poieniță, geologii s-au așezat, încă în stare de șoc, și și-au scos proviziile. După jumătate de ceas, bătrânul și cele două femei au deschis ușa căscioarei și, foarte agale, au pornit către geologii-intruși.

Fără vorbă, cele trei figuri murdare li s-au alăturat. Femeile nu mai țipau. N-au vrut să mănânce nimic. „Nu avem voie!”, murmurau femeile într-o rusă gângavă. Se uitau curios-speriate, cu expresii bolânde.

Doar bătrânul părea ceva mai conștient. Când Pismenskaya l-a întrebat „Ați mâncat vreodată pâine?”, omul a răspuns: „Eu da, demult. Ele nu. Nici nu au văzut așa ceva”.

Cu acest schimb de replici a început un ritual, un schimb de lumi. Care a durat zile, și apoi ani de zile – periodic, geologii s-au întors la prietenii pe care și-au făcut atunci, în vara lui '78.

De-a lungul anilor i-au secondat, desigur, mulți alți curioși avizați (antropologi, jurnaliști etc) din lumea civilizată, cu precădere din Uniunea Sovietică și sateliții săi.

Pismenskaya n-a lipsit de la nicio întâlnire. Le-a pus povestea cap la cap.

Familia Lykov. Familia Lykov aparținea de o minoritate religioasă, rascolnicii. Minoritate care fusese persecutată și în timpul Imperiului Țarist, sub Petru cel Mare, și mai târziu, de bolșevicii atei. Au pătimit mult.

„Capul familiei, bătrânul Karp Lykov, povestea toate acestea de parcă se întâmplaseră ieri, foarte pătimaș, deși trecuseră decenii întregi. Pierduse aproape complet noțiunea timpului”, întărește Pismenskaya.

După ce propriul frate a pierit sub ochii lui, împușcat în cap de un bolșevic, Karp și-a luat soția, pe Akulina, și cei doi copii, băiatul Savin, de nouă ani, și Natalia, de doi ani, o mână de haine și „de-ale casei”, și s-a retras în munți. Asta se întâmpla prin '36.

În sălbăticie i s-au mai născut doi copii: Dmitri în 1940 și Agafia în 1943.

În afară de Savin, care își mai amintea un boț din „lumea de afară”, ceilalți copii au învățat doar ce le-a fost dat să vadă: păduri, animale, cer, ger, foamete.

„Pe toți i-am cunoscut, pe rând. Mai puțin pe Akulina, nevastă-sa, care murise din pricina foametei cu 15 ani înainte să-i descoperim, deci prin '63”, explicitează cercetătoarea.

Copiii au învățat să citească din cărțile de rugăciuni ale părinților. Scrisul (cu băț înmuiat în suc de fructe pădurețe) l-au învățat și l-au uitat de zeci de ori, asemeni cititului.

Au învățat să le fie frică de străini, deși, până la geologi, străini nu întâlniseră.

Au trăit la limita supraviețuirii. Haine din cânepă, cusute și răscusute, încălțări din coji de mesteacăn. Veșnic bolnavi de dizenterie, într-așa fel încât corpul li se imunizase.

„În anii '50, când trăia și mama, ne-a fost foarte greu. Am mâncat scoruș de munte. Ne era foame mereu. În fiecare an ne adunam la sfat. Dacă să mâncăm tot ce cultivăm sau dacă să mai lăsăm câte ceva ca să aibă solul de unde prinde semințe la anul.

În 1961 a nins în iunie, zăpada ne-a distrus grădina. Ne-am mâncat pantofii ca să supraviețuim”, povestea Agafia, mezina familiei.

Dmitri, frate-său, dezvoltase o rezistență fizică supranaturală, de neom. Iernile, când mai crescuse deja, vâna animale în picioarele goale, semi-dezbrăcat.

Nici el, nici tatăl lui nu aveau arme, așa că se foloseau de niște capcane improvizate. Alteori prindeau vietățile cu mâinile goale.

Găteau în niște ibrice. După ce ibricele au ruginit, le-a fost din ce în ce mai greu să-și prepare hrana.

„Nu știau mii, mii de lucruri! Bătrânul Karp mai reținea una-alta din vechea lume, dar restul n-aveau de unde. Nu puteau cuprinde cu mintea ideea de țări, capitale, avioane, televizoare, bani, nimic. Toate câte le povesteam li se păreau niște fantezii”, adaugă Pismenskaya.

Lykovii s-au cutremurat la gândul că omul ajunsese pe Lună. Că se inventaseră sateliții. La fel s-au cutremurat și la gândul că Al Doilea Război Mondial avusese loc. Habar n-aveau.

Noile rânduieli îi depășeau. Se adunaseră, oricum, prea multe pentru a fi înțelese.

De ce nu s-au întors în lume? Fiindcă bătrânul Karp și-a imaginat că viața continuă așa cum a lăsat-o: în plină criză economică (foametea din '33, anul plecării lui), cu rascolnicii persecutați. Și membrii familiei nu i-au ieșit din vorbă, ori din gând, mai bine zis.

Ceilalți, născându-se în această pseudo-realitate, lipsiți de societate vreme de 42 de ani, se abrutizaseră. „Nu erau nici oameni, nici animale. Nici sănătoși mintal, nici bolnavi psihic. Oscilau permanent între firi”, conchide Pismenskaya.

În loc

În timp însă, geologii le-au câștigat încrederea, i-au (re)umanizat. Treptat, Lykovii au început să accepte daruri.

Prima oară au cerut sare. Apoi, fascinați de nou, cuțite, furculițe, vase, haine, pături, instrumente de gospodărie, mâncare, hârtie, stilouri, ba chiar și o torță electrică.

Contactul cu exteriorul s-a înlesnit. Un jurnalist le-a arat pământul, un altul le-a dăruit o barcă. Și tot așa. Ba, la ceva vreme după, intrând temători în tabăra geologilor, Lykovii s-au uitat chiar și la televizor.

„Se uitau captivați. Karp stătea fix în fața ecranului. Agafia în capul ușii, scormonindu-se în cap. Toți susurau rugăciuni în barbă”, detaliază șefa echipei de geologi.

Plus, cercetătorii au ajuns să-i cunoască mai bine. Au constatat cât sunt de diferiți între ei. Conform spuselor lui Pismenskaya, Karp tresărea fericit la fiecare nouă inovație științifică ce i se aducea sub fața ochilor.

„Doamne, ce le-a putut trăsni mintea! Au făcut o sticlă care se îndoaie!”, a exclamat bătrânul când i s-a arătat o bucată de celofan.

Savin, în schimb, era dur, pătruns de religie, aproape sihastru.

Natalia era sangvină, lucra non-stop: secera, culegea, gătea, curăța, făcea pe sora medicală.

Dmitri și Agafia, mai tineri, „nu erau atât de cuprinși de fanatism”.

„Dmitri era vesel și puternic și curios, el construia tot ce era de construit, iar Agafia era isteață, deși împleticea cuvintele, se putea discuta cu ea; poseda un oarecare simț al umorului. Ea ținea calendarul”, îi descrie Peskov, unul din jurnaliștii care le-a făcut numeroase vizite.

În urmă

Însă ciocnirea repetată dintre aceste două lumi nu s-a sfârșit tocmai fericit.

Prin contact cu modernitatea, Lykovii au început să conștientizeze: sărăcia, ignoranța în care băltiseră, bolile, singurătatea, teama.

Lumea lor mică s-a mărit întru cunoaștere, dar la fel s-a mărit și disonanța cognitivă, sentimentul că viața lor fusese un experiment absurd, o anomalie pe care singuri și-o făuriseră.

În 1981, Savin și Natalia au murit fulgerător. Medicii trimiși de URSS să-i consulte le-au spus că au grave probleme de rinichi. S-au speriat și, la câteva zile după, au murit de insuficiență renală.

Dmitri a murit în toamna aceluiași an. De pneumonie. În 3 ani, masa musculară i se înjumătățise. Era pe jumătate zdrahonul pe care îl cunoscuseră geologii în vara lui '78.

Sistemul imunitar i se șubrezise din cauza expunerii la agenți patogeni noi – aceia „aduși” în coliba lor de curioșii din afară.

„N-am voie! Un om trăiește cât vrea Dumnezeu!”, le-a replicat el medicilor dispuși să-l ducă cu elicopterul la cel mai apropiat spital. Atunci și-a dat ultima suflare.

Pe 16 februarie 1988 s-a stins și Karp Lykov, de bătrânețe. Agafia l-a îngropat în munți.

Pe 17 aprilie 2020, Agafia împlinește 76 de ani. A ieșit de câteva ori din locuința ei, ceva mai des în ultimii ani – ca să-și rezolve problemele de sănătate, ori să întâlnească alți rascolnici.

Autoritățile, ca și jurnaliștii, o vizitează constant, și-i aduc cele de trebuință.

Trăiește tot acolo, în casa cu coji de cartofi în loc de podea, deși are, între timp, podea din lemn.

Trăiește într-un luminiș, lângă un pârâiaș peste care fratele ei a proptit un buștean.

Trăiește tot acolo, la 150 de kilometri de Mongolia și 10 kilometri de „tabăra geologilor”, cum spune ea într-o rusă gângavă, deși nu mai e nicio tabără, și geologii nu mai sunt nici ei...

Referințe: smithsonianmag.com, guardian.com, siberiantimes.com