Juri pe verde că nu ți le mai amintești?! Jocurile copilăriei sunt aici! De la ”Lapte Gros” până la ”Cornete”, de la ”Baba Oarba” până la ”Adevăr sau Provocare”
Pe locuri, fiți gata... Păi, stați așa, ce-am făcut, deja am pornit amintirile? Nu facem alegeri, nu stabilim sau inventăm regulile? Bine, intrăm direct la joacă și la jocurile copilăriei, dar n-avem voie cu ”PIUA!”. Facem pauză din citit și amintit doar când ne cheamă părinții în casă, da???
Autor: Alberto Boțoghină Publicat: Luni, 01 Iunie 2020, 00:50 | Actualizat: Luni, 01 Iunie 2020, 01:52Azi am întors foaia calendarului pentru pentru prima zi a lui ”Cireșar”. 1 Iunie. Ziua Copilului! Și ce zi mai frumoasă decât asta poți găsi pentru a rememora cele mai frumoase jocuri ale copilăriei? Mă rog, poți găsi și alte zile, dar în multe suntem ocupați cu ”maturizarea”, cu ”cariera” și cu toate lucrurile care au venit la pachet odată cu anii.
Aproape fiecare joc al copilăriei debuta cu alegerile. ”Una mia suta lei, ia te rog pe cine vrei”, n-avea treabă cu salariul și nici cu chiria sau întreținerea. Vine din vremea în care ”Pe o bară” putea să stea liniștită o ”cioară”. La fel de liniștit stăteai și tu, că n-aveai grija vreunui sensibil care să se gândească la o aluzie rasistă. ”Într-un castel de ciocolată, stătea o zână minunată”, iar apoi încercam să vedem ”ce culoare avea rochia de pe ea”. Era tipul de zână fără cont de Facebook sau Instagram, fără like-uri și, după cum zice și vorba, cu rochia pe ea. Sîc!
”Baba Oarba”. Acum ești asaltat, pe toate site-urile, cu Baba Vanga, dar să știi că n-au legătură. Jur pe verde! Asemănarea e doar că Baba Vanga, șefa la predicții și sora mai mică a lui Nostradamus nu o potrivea cu vederea. Dar așa erai și tu, când pe ochi ți se lega un fular, un tricou sau vreo eșarfă. Și apucă-te, mai apoi, de preziceri când prindeai pe careva și trebuia să-l ghicești. Se pipăia la greu și nu se făceau plângeri. Lacrimile erau doar de râs. Râs mult!
Și dacă tot suntem pe (ne)văzut, tonomatul amintirilor are, la primele butoane, și ”Fața ascunselea!”. Sau ”De-a v-ați ascunselea!”. I-am spus fiecare cum am vrut, iar apoi am băgat un ”cine nu e gata îl iau cu lopata!” și ne-am apucat de căutat și ”scuipat!”. Da, scuze!, în vremea măștilor și a pandemiei de coronavirus nu prea e indicat să vorbim de scuipat. Dar dacă așa e jocul?!
”Țară, țară, vrem ostași!”. Se împărțeau, frumos, două echipe. Față în față, două linii. Ne țineam de mână și formam un adevărat zid. Dacă îl spărgeai, aveai dreptul să-ți alegi un om din echipa adversă. Dacă nu, rămâneai tu în cealaltă echipă. Bombardierii de azi ar fi încântați să-l joace. Nu s-ar distra la fel cum se făcea înainte, oricum!
Râdeam mult și consumam mai multe calorii decât orice corporatist îndrăgostit de sală și la ”Rațele și vânătorii!” Doi vânători, într-o parte și în cealaltă. Iar la mijloc, cum altfel?!, rațele. Mingea ținea loc de gloanțe. Cine era nimerit, ieșea din joc. Pe moda asta noua, ”rațele” au început să alerge după vânătorii ăia bogați. Na, fiecare generație cu jocurile ei, să nu judecăm!
”Lapte gros!”. Știu, știu, știu! Acum se consumă ăla slab, cu 0% grăsimi, că începe sezonul estival și trebuie să arătăm bine. Înainte se consuma la greu ”Lapte gros”. Căutai un gard sau un perete, pe cel mai firav (sau pe cea mai firavă) îl puneam ”pernuță”, iar restul se împărțeau în două echipe. Aveau mare căutare băieții puternici. Atunci le ziceam grași, fără să te sperie ideea de bullying. Ei ne speriau pe noi, când săreau.
”Flori, fete sau băieți” era jocul preferat atunci când primii fluturi începeau să-ți zboare prin stomac și puneai ochii pe vreun coleg sau pe vreo colegă. Două persoane se departau de restul grupului după ce primiseră răspuns la întrebarea ”Flori, fete sau băieți”. Dintre ”Andreea și Roxana pe cine alegi?” Și alegeai. Și mergeai cu cine își alesese acel nume. Frumos tare. Dacă îți cunoșteai ”crush”-ul, cum ar zice puștii de azi, puteai s-o nimerești chiar și când avea nume de flori sau de băieți.
Mai târziu, când mai creșteam, în special pe zona de vacanță de vară, debutam cu ”Adevăr sau Provocare”. Dacă voiai răspunsuri, băgai ”Adevăr”, dacă voiai s-o impresionezi, alegeai ”Provocare”, să vadă de ce ești în stare. Că atunci n-aveai mașină scumpă și cai putere...
”1, 2, 3, la perete stai!” Boss, ridică-te, că n-au venit mascații, așa era jocul!!! Și-acum că te-ai ridicat, să-ți zic cum stătea treaba. Obligatoriu, aveai nevoie de-un perete, dar o rezolvai și la un gard, că ai imaginație puternică atunci când ești mic. Cineva se punea la perete, iar ceilalți, la o distanță de câțiva metri. Se rostea celebrul ”1, 2, 3, la perete stai!”... Păi ce-am făcut, barosane, iar te-ai speriat???... și lumea trebuia să fugă cât mai repede la perete. Dacă acela care s-a pus apuca să se întoarcă, cine era prins în mișcare era eliminat. Erai obligat fie să atingi peretele, fie să rămâi nemișcat când omul de la perete se întorcea cu fața la tine.
”PIUA!!!!”. Mă, ia stați așa. Să ridice mouse-ul cine a aruncat cu cornete. Mai știți cornetele, nu? Caiete de română, de matematică, toate se consumau de ziceau părinții că au numai olimpici în case. Era o artă să faci cornetele cu vârful ascuțit, cât mai subțiri. Apoi, în funcție de cât de abil erai sau de cât de ”de treabă” era tatăl tău, îți confecționai arma. Țevi sanitare legate între ele cu bandă izolieră și începea războiul. Te certai când unii nu recunoșteau că au fost ”loviți”.
Băieții anilor 80-90 n-au cum să nu-și amintească ”Mingea de 35” și partidele de fotbal încheiate doar de întuneric. Nu știm dacă rezista măcar 35 de meciuri, dar îi zicea așa pentru că te costa 35 de lei s-o cumperi.
Apoi a venit ”Artex”-ul ăla mai ”modern”, de-ți rămânea urmă câteva ore dacă șuta cineva tare în tine. Apoi, se juca puternic fotbal cu nasturi, iar teren devenea o bucată de lemn lucios. Portarii erau capacele de butelie, iar mingea era făcută din nasturii mici, de cămașă.
Fetele erau șefe la ”Șotron” și ”ȚOMAPAN”, prinseseră șmecheria la ”Elasticul” și te bulversau cu tehnica cu care săreau ”Coarda”. ”Telefonul fără fir” îl jucau ca niște profesioniste, iar apoi se răzbunau pe băieți la ”Călcatelea”, jocul inamic nr. 1 al încălțărilor.
Și-acum, că te-am stârnit, ia zi-mi, ce jucai cel mai mult când erai mic? La ce erai ”tătic” și unde terminai pe ultimul loc?
P.S: Dacă ai putea să reunești gașca din copilărie, la ce v-ați duela? :D