Sună groaznic, da! Dar unii oamenii chiar aveau această meserie macabră și nu așa oricum. Se moştenea din tată-n fiu, dar existau şi câteva excepţii, bazate pe anumite considerente. Chiar și așa, se pare că nu refuzau un astfel de job.
Pentru a practica meseria de călău era nevoie de profesionalism, execuţiile ratate în primă instanţă provocând dureri inimaginabile. Decapitarea era considerată un privilegiu rezervat nobililor, criminalii mărunţi fiind spânzuraţi.
Potrivit historia.ro, tăietorul de lemne Heinrich Schmidt din Hof, Bavaria, a fost forțat de unul din nobilii locali să execute 3 persoane arestate. Dupa nefericitul eveniment, Schmidt a trăit cu stigmatul faptei sale şi a părăsit vechiul loc de muncă, scrie historia.ro. Acesta era muncitor în pădurile de pe domeniul nobiliar. Și copiii săi au avut de sferit, fiind "arătați cu degetul" de societate, astfel născându-se o familie de călăi.
Călăii medievali erau dispreţuiţi de toată lumea, având un statut inferior. Oamenii care îmbrățișau această meserie erau nevoiți să se supună unui set de reguli. Aceștia erau obligați să trăiască în afara zidurilor cetăţii sau în locurile mizere, așa cum se întâmpla și în cazul leproşilor.
Printre interdicțiile care îi vizau se numărau: accesul interzis în biserici, imposibilitatea de a obţine o cetăţenie, de a pleda ca martori în tribunale sau de a deveni membri ai asociaţiilor de meşteşugari, scrie historia.ro.
Din cauza izolării, au început să apară “dinastii” de călăi iar mariajele se aranjau între familiile respective. În timp, aceste dinastii s-au transformat în ghilde, care asigurau pregătirea copiilor, în vederea practicării acestei meserii odioase. Șansele de a părăsi sistemul erau aproape nule.
Prin secolul al XVIII-lea călăii au început să capete notorietate, datorită spectacolului pe care îl făceau în timpul execuţiilor. În Franţa, călăii din familia Sanson, mari susţinători ai ghilotinei, au fost printre cei mai apreciati şi bine plătiţi “specialişti” în domeniu mai scrie historia.ro.
