Live acumObservator 06
Prime Time 20:30Chefi la Cutite

Povestea lui IONIȚĂ TUNSU, cel mai faimos haiduc al Bucureștilor: ”A murit cu mațele scoase, în groaznice chinuri”

Născut în primii ani ai secolului al XIX-lea, Ioniță Tunsu, paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, a devenit haiduc de București. Nu tăia, nu schingiuia, lua de la boieri, dădea la sărmani. Generalul Kiseleff l-a vrut prins, i-a dat poruncă lui Iordache Filipescu, șeful Poliției, să-l salte. A pierit de rană, după ce fusese pușcat și aruncat în apele Dâmboviței. L-au înmormântat aproape de Mărcuța, pe drumul ce ducea spre Spitalul Pantelimon

Născut în primii ani ai secolului al XIX-lea, Ioniță Tunsu, paracliser la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, a devenit haiduc de București. Nu tăia, nu schingiuia, lua de la boieri, dădea la sărmani. Generalul Kiseleff l-a vrut prins, i-a dat poruncă lui Iordache Filipescu, șeful Poliției, să-l salte. A pierit de rană, după ce fusese pușcat și aruncat în apele Dâmboviței. L-au înmormântat aproape de Mărcuța, pe drumul ce ducea spre Spitalul Pantelimon.

De loc, se trăgea din Oltenia, din Optași. Ajunsese la București, se băgase paracliser la biserica Sf. Gheorghe Vechi de pe Podul Târgului de Afară, pe Calea Moșilor cea de azi. ”Era un om voinic, frumos, cu știință de carte și cu o voce foarte plăcută”, povestea colonelul Dimitrie papazoglu (1811 - 1892). A trecut, apoi, pe Calea Griviței, la Sfinții Voievozi, unde și locuia. Aici primește porecla de ”Paracliserul”. După ”zavera cea mare” a lui Tudor Vladimirescu, de la 1821, unde se băgase pandur, renunță să mai toarne uleiuri în candele. Legendele zic că se supărase rău pe boierii cei avuți, voia să aducă o alinare în sufletele sărmanilor. Părăsește slujba, se tunde - se alege cu alte două porecle - ”Tunsu” și ”Răspopitul” și, cu câțiva tovarăși din armata Vladimirescului, pleacă în pădurea Streharețului, să haiducească.

”Jefuia pe avuți atât pe la moșii cât și pe drumuri și nu numai că lăsa jefuitorilor de cheltuială, dar întâlnind oameni săraci pe drumuri îi ajuta cu bani”, zic hrisoavele vremii. Dăruia văduvelor cu copii, mamelor care nu aveau cu ce-și mărita fetele, celor care-l primeau în gazdă.

Lăsa boierii numai în cămașe

Pe la 1830, ciuma începuse să atace țara. Tunsu se trase la București. ”Nu era săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu se auză câte o vitejie două de ale lui, a la Fra Diavolo. Cu vreo zece zile înainte, călcase la moșie la Cocoșul pe vornicul Tache Ralet, vecinul și vărul nostru; îi luase șaluri, scule, argintărie, tot. Îi lăsase pe dânsul și pe cucoană numai în cămașe”, povestea Ion Ghica.

Reușise să bage groaza în boieri. Nu era tâlhar, ci haiduc, nu omora, nu schingiuia. Generalul Kiseleff, cel care între 1829 și 1834 avea să conducă administrația militară rusească din Țara Românească, auzi de faptele sale. Gașca lui Tunsu începuse să calce și boierii de pe lângă București, plângerile se înmulțeau. Chemă la el pe baș-boierul Iordache Filipescu, mare vornic, staroste peste poliție, să-l prinză degrabă.

Tunsu avea iscoade peste tot. Află că Pavel Kiseleff avea să mearga la Pucioasa, la tratament. Luă ceata lui, se ascunse în niște tufe, și, de acolo, văzu tot. Scrise o scrisoare: ”Înaltă excelență, om împărătesc ce ești, ai fost adus de Dumnezeu în țara mea ca să faci numai bunătăți. Capul excelenței sale a fost astăzi în gura puștei mele. N-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară. Astfel te rog și eu, ca să poruncești gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni. Mă iscălesc prea plecat al excelenței tale, Ioniță”. Kiseleff căzu îngândurat. Puse pe Florescu să-l prindă, dar să nu-i facă rau. Altfel, plătea cu funcția!

Pe 8 august 1832, Iordache Filipescu, ”marele vornic din lăuntru”, trimise agiei dispoziția să se facă poteră spre prinderea Tunsului. În duminica următoare, buluc-bașii Iane, Frangulea, Ivanciu și Sava, împreună cu odobașii și arnăuții lor, se ascunseră sub podul Grozăvești. Alături, printre tufe, era și o unitate militară comandată de căpitanul Boboc, polcovnicul Mihalache Cincu cu oamenii lui și zece cazaci trimiși de colonelul Iacobson.

Când căruța lui Tunsu a ajuns la pod, o salvă de puști și pistoale s-a abătut asupra sa. Haiducul, cu burta ciuruită și intestinele ieșite afară a căzut între niște răchiți, unde a fost găsit de polcovnicul Mihalache Cincu. L-au dus la garda mare rusească, cu chip să-l salveze, așa cum poruncise Kiseleff. După ceasuri de caznă în zadar și dureri groaznice ale rănitului, fără ca doftorii să-i poată scoate gloanțele din corp, i-au cusut burta și rana din spate, dar nu l-au putut pune pe picioare. Agonia a durat până spre ziuă, când își dete sfârșitul. Boierii erau mulțumiți, Tunsu și ceata lui rămâneau doar în legende.

Haiducul era înmormântat la marginea drumului ce ducea spre Spitalul Pantelimon, în apropiere de Mărcuța.

Faptele de vitejie ale lui Tunsu au îndemnat pe S. Mihăilescu să scrie un vodevil în două acte - ”Tunsu Haiducul” - care s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului Național la 6 mai 1858, cu muzica vestitului cobzar Dumitrache Ochi-Albi , aranjată și orchestrată de Eduard Wachmann, cel care avea să fondeze Societatea Filarmonică Română. Rolul principal avea să fie interpretat de marele actor Matei Millo (foto)

Sursa: ”Din Bucureștii de altădată”, George Potra, 1981

Foto: ”Ioniță Tunsul, un Haiduc de București”, desene de Puiu Manu

Recomandari