Elena Cristina Cojocaru are tatăl într-un spital românesc. De ceva vreme, postează pe rețelele de socializare ceea ce se petrece acolo: de la lipsa totală de medicamente, la personalul insuficient, de la mâncarea execrabilă, la comportamentul medicilor. ”Moartea este deja un parc de distracții pe lângă acest chin”, scrie femeia. După săptămâni de dramă, tatăl i-a cerut să scrie o cerere de eliberarea din spital, pe care el a semnat-o. ”Durerile au devenit insuportabile”. România anului 2018
”N-au tifoane la spital, n-au pamperși, n-au o cremă pentru fund, n-au șervețele, dar peste noapte fură tot ce cumpăr eu; cum le dai asistentelor cu zecile de lei, cum au mai multă atenție după care a doua zi uită tot. N-au manageri competenți, n-au personal suficient, mulți doctori n-au timp de explicații clare ( timp plătit) despre starea pacientului, nu dezinfectează NIMENI NIMIC NICIODATĂ, nu acoperă nici acum mâncarea aia execrabilă, dar au microbi care colcăie atât pe clanțe, wc-uri, cât și prin pacienți....DUPĂ operații; au brutalitate, au țipete și hăhăieli prin saloane, unde bolnavii încearcă de sute de ori să adoarmă.
Am rugat ieri de 3 ori să vină cineva să-i schimbe pampersul plin de diaree și mereu ajut când sunt acolo, dar trebuie să aștept cu zecile de minute.
Unii, niște roboți cu chip uman care vor înțelege ce zic doar când vor trece prin asta.
Unii doctori nu au un singur minut liber pentru a încuraja un pacient aflat în dureri mari, în spaimă și traumă. Am rugat eu prin sms asta, am cerut doar două propoziții de întărire psihică să se spună tatălui meu, pentru că pe mine nu mă mai crede când îi spun că doctorii nu-i vor răul, dar nu se dorește o vorbă caldă, ci mă ceartă că-i deranjez cu vreun mesaj.
Dă-l naibii de psihic, nu?”
”Familia pacientului e un ghimpe în fundul doctorilor”
Doar partea tehnică e importantă și nici pentru aia nu sunt toate cele ce trebuie, dar te suge CNAS-ul de o căruță de bani, lunar.
Nu mi se dau rezultatele analizelor să le văd. Nu mi se permite să văd ce i se administrează. Sunt certată dacă eu fiind deja în salon și apare asistenta să-i recolteze sânge, că mă uit acolo și că de-aia îi sparge vena, că de-aia nu curge sânge deloc pentru că mă holbez eu. Furtunul nazo gastric stătea de ore în șir îndoit în stomac, deci blocat, în timp ce tata voma mereu horcâind și plângând de durere. Doctorul m-a certat de față cu tatăl meu care aude dar nu poate vorbi, pentru că am trimis un sms în care l-am întrebat câtă apă să-i dau că cere apă. Mi-a zis :" Mă panichezi cu atâta grijă și-ți îmbolnăvești tatăl, fii relaxată!", tata fiind deja în mare chin. Pentru acuze odioase și-a făcut timp. Nu știam că trebuie să fiu relaxată și să fac yoga când tata urlă de durere. Pe-asta n-o știam.
Familia pacientului e un ghimpe în fundul doctorilor.
Moartea este deja un parc de distracții pe lângă acest chin.
Tatăl meu m-a rugat să scriu azi o cerere în condițiile în care este în a patra zi după operație, spunându-mi (cu o imensă greutate șoptește, așa, printre vomismentele cu lichid negru) : "dacă nu mă scoți din acest spital în care sunt tratat ca un câine, mă arunc de la etaj".
Eu am scris, el a ridicat mânuța puțin ca să semneze. Nu seamănă bine cu semnătura lui, bietul.
Mi-a zis că dacă mâine dimineață nu sunt acolo la ora 7 jumate ca să-l iau acasă (deși știu că nu am cum să fac asta), să nu mai vin.
6, 7, 8 ore de stat cu el zilnic mi se par 2 minute pentru că nu mai știu ce să fac și cum să-l îngrijesc, dar apoi îmi dau seama că ajutorul meu este egal cu zero în fața acestui infern pe care-l îndură. Cred că nici analgezice suficiente nu-i dau pe perfuzie.
Mă usuc când îmi spune: "Se comportă dur cu mine, mafie, nu oameni, pentru ei sunt un câine. Vreau să mor în patul meu, nu mai rezist, nu mai am încredere în ei."
Și toate astea se întâmplă DUPA CE A UMBLAT de 3, 4 ori pe la diferiți doctori în ultimul an pentru analize, ecografii și să ceară ajutorul lor...pentru că era foarte constipat și avea greață și crampe. Toți au dat vina pe bătrânețe și pe Isicom, pastilele pentru Parkinson când el avea cancer la colon. Nimeni din ei nu s-a sinchisit să-i ceară să facă niște markeri tumorali sau altă analiză relevantă. Este iadul pe pământ. Mori cu zile.
Superficialitatea în tratarea și diagnosticarea unui bolnav este crimă și este mare, mare noroc când întâlnești un doctor competent, care să dea doi bani sau când dai de o asistentă DECENTĂ, majoritatea fiind extrem de necitite în domeniul lor.
Știm cu toții atâtea cazuri de oameni lăsați în paragină, copii, tineri, care au așteptat ani de zile un plămân, un rinichi, oameni care au avut ghinionul să se nască aici.
Nici o bucurie a vieții nu atinge intensitatea acestui tip de durere.
Se construiește catedrala neamului în timp ce spitalele nu au resurse și personal.
