1949. Comunistii conduc. Si o fac in stilul caracteristic. Intelectuali, diplomati, militari, preoti si oameni politici ai vechiului regim umplu pana la refuz inchisorile din toata tara, iar opinia publica asista neputincioasa la consolidarea prin teroare a regimului comunist. Putini sunt cei care indraznesc sa critice sistemul in continua dezvoltare. Razboiul a lasat urme adanci, iar Armata Rosie, ferm pozitionata pe teritoriul Romaniei, se asigura ca liderii de la Bucuresti executa intocmai ordinele si metodele perfectionate la Moscova. Inclusiv celebrele tehnici de reeducare, pentru mentinerea pacii...
O simpla inchisoare
Construit la sfarsitul anilor ’30, in timpul regelui Carol al II-lea, penitenciarul a fost folosit de comunisti, in prima faza, ca arest pentru persoanele vinovate de infractiuni minore. Incepand cu decembrie 1949, insa, inchisoarea avea sa capete o noua misiune. Sute de tineri, majoritatea studenti, din toate colturile tarii au inceput sa umble celulele pentru un proces pe cat de pasnic in denumire, pe atat de ingrozitor in manifestare – reeducarea.
Planul “reeducarii” era unul simplu: Opozantii sistemului comunist, in principal tinerii, urmau a fi educati prin stergerea identitatii si inlocuirea acesteia cu una de tip nou, bolsevic. Astfel, fiecare detinut care trecea prin acest proces devenea, la randul lui, capabil sa educe alti semeni. Folosind, fara scrupule, cea mai eficienta metoda – tortura. Astfel, prin tortura, se incerca obtinerea unor noi nume sau dezvaluiri.
Tortura si solidaritate. Fazele reeducarii
Detinutii adusi in penitenciarul Pitesti nu reprezentau un grup omogen, desi primeau acelasi tratament. Acestia erau impartiti in patru categorii: detinuti fara sentinta judecatoreasca, persoane condamnate pentru delicte minore, dusmani “mici” ai regimului si, in ultima categorie, “sefii”, opozanti convinsi ai regimului - legionari, regalisti sau, mai simplu, anticomunisti. Scopul acestei ierarhizari era simplu: persoanele supuse procesului de reeducare nu aveau ocazia de a comunica intre ele, nascandu-se, astfel, o stare de incertitudine si izolare.
Etapele procesului de “reeducare”
1. Demascarea externa: detinutul trebuia sa-si exprime adeziunea si loialitatea fata de partid. In aceasta etapa, persoanele incarcerate erau fortate sa denunte alte persoane, mai intai verbal, in plin tortura, iar apoi in scris. Respectivele marturii erau apoi trimise Ministerului de Interne, pentru a se efectua noi arestari.
2. Demascarea interna: aceasta etapa presupune denuntarea colegilor de celula care indrazneau sa-si ajute semenii, prin sprijin moral sau material. De asemenea, detinutul era obligat sa comunice tortionarilor daca exista persoane care au dubii cu privire la regimul comunist sau conditiile din inchisoare. Fireste, o asemenea tehnica de tortura urmarea distrugerea morala a celor incarcerati, prin anihilirea personalitatii.
3. Demascarea publica: Renuntarea la pasiuni, dorinte, convingeri, idealuri. Renuntarea la familie, prieteni sau Dumnezeu. Stergerea prin forta a oricaror sentimente. Detinutii erau “imbracati” in Iisus Hristos, fiind obligati sa calomnieze texte sfinte sau simboluri religioase. De Craciun, un detinut era fortat sa stea pe tineta, in timp ce restul persoanelor incarcerate se rugau in genunchi. Cei care refuzau sa execute ordinele erau scufundati cu capul in materii fecale, in timp ce colegii de suferinte “simulau” Botezul.
Dupa ce toate aceste etape erau parcurse, detinutul devenea tortionar, fiind obligat sa conduca procesul de “reeducare” al colegului de celula...
Metode
Scufundarile in materii fecale sau urina erau practice obisnuite in penitenciarul Pitesti. Iar tortionarii nu duceau lipsa de “imaginatie”. De multe ori, detinutii erau obligati sa-si scuipe seful in gura, pentru a-l face sa se razbune. Umilinta reciproca era cuvantul de baza. Nimeni nu avea dreptul la libertate, aceasta fiind permisa numai atunci cand lua forma torturii. Podelele se stergeau, de multe ori, cu o carpa tinuta intre dinti, iar cei incarcerati nu aveau aveau niciun fel de contact cu lumea exterioara, fiind obligati sa-si acopere ochii atunci cand paseau in afara celulii.
Infometarea si privarea de somn erau metode clasice pentru procesul de “reeducare” si, in rarele ocazii cand detinutii primeau hrana, erau obligati sa o manance direct de pe podea, cu mainile tinute la spate. De multe ori, cei incarcerati isi mancau propriile excremente. La cea mai mica ezitare, torturile erau reluate, cu o intensitate de neimaginat.
“Cred ca stiti ce e aia o chibla. Erau un butoi in care ne faceam necesitatile. Ziua nu ne faceam necesitatile. S-au pus pe chibla si au facut din sapun, in loc de cruce, o sula… Ne puteau pe toti, pe rand, sa sarutam. Si acesta facea slujba…”, marturisea Emil Sebesan, unul dintre detinutii care au vazut infernul cu propriii ochi.
Eugen Turcanu, “specialistul” in tortura
Eugen Turcanu este considerat drept unul dintre cele mai monstruoase “produse” ale sistemului comunist. Nascut in Paltinis, judetul Suceava, “calaul” si-a aratat adevarata fata in timpul experimentului Pitesti, unde a coordonat si supervizat numeroase actiuni de tortura. Desi fusese adus in penitenciar ca simplu detinut, aceasta a incercat inca din primele zile sa ia legatura cu conducerea, pentru a deveni informator. Fireste, contra unor beneficii: hrana si libertate de miscare. Consecintele acestei actiuni au ramas in istoria neagra a Romaniei.
Amanunte despre Eugen Turcanu si metodele implementate de acesta, in partea a doua!
foto: fericiticeiprigoniti.net
