Drama neștiută a lui Caragiale: A avut un blestem cumplit în familie, iar unul dintre fii l-a disprețuit. „Este un bețiv cartofor”

 
+6 click pentru
galerie

Ion Luca Caragiale nu a avut noroc la copii, iar numele lui nu a fost dus mai departe. În familia lui a părut să existe un adevărat blestem ce i-a răpit marelui dramaturg două fiice și doi fii înainte de vreme. În plus, relația lui că întâiul său născut a fost una dificilă, acesta ajungând să își disprețuiască tatăl, numindu-l „berar, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“.

Marele dramaturg Ion Luca Caragiale și-a îngropat două fiice, Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), când acestea erau mici copile. Fetele dramaturgului și ale soției sale, Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly, s-au stins de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei, la 15 iunie, respectiv 24 martie 1891).

Nici cu alți doi copii, însă, Ion Luca Caragiale nu a avut noroc. O singură fiică i-a supraviețuit și a avut viață lungă, ajungând să își scrie memoriile despre tatăl ei și despre viața lor de familie.

Mateiu Caragiale, bastardul care și-a căutat strămoși aristocrați și care și-a jignit tatăl 

Ion Luca Caragiale, descris de către contemporanii săi drept „un impulsiv sentimental”, a avut o scurtă legătură amoroasă cu Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. Din această relație de scurtă durată a apărut primul născut al marelui dramaturg, Mateiu, pe care I.L. Caragiale l-a înfregistrat imediat cu numele său.

Deși Ion Luca Caragiale și-a încheiat repede relația cu Maria Constantinescu și s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, dramaturgul nu și-a lăsat fiul în urmă. El s-a ocupat cu atenție de educația fiului său, un copil deosevit de inteligent și sensibil.

Marele dramaturg era un om viu, care se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale acelui timp, cât și printre mahalagiii și chefliii pentru care atunci, la fel ca și acum, bodega era cea de-a doua casă. Fiul său cel mare, însă, nu l-a moștenit.

Mateiu Caragiale nu a putut uita niciodată că a fost un copil din flori și a pretins întotdeauna, la limita nebuniei, că are strămoși aristocrați – acesta fiind și motivul pentru care, încă de mic, a fost atras de istorie și de heraldică.  

Mateiu a încercat să îl convingă pe tatăl lui de această înrudire boierească pe care și-o dorea cu ardoare. Tatăl lui, însă, i-a luat în derâdere obsesia.

„Ce tot spui, mă? Stră­bu­ni­cul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem tur­tiți în creștet!“, i-a răspuns, nemilos, dar onest, Ion Luca Caragiale, care era foarte mulțumit de condiția lui mic burgheză.

Mateiu Caragiale nu a fost perturbat, însă, de adevărul pe care i l-a trântit în nas tatăl lui. La vârsta de 22 de ani, el a început să își semneze scri­so­rile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.

De altfel, după mulți ani, Mateiu Caragiale și-a numit tatăl, cu dispreț, „berarul, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv“. El ar fi avut această răbufnire în perioada în care marele dramaturg s-a înscris în „Societatea Internațională a Chelnerilor”, deaorece spera să devină și unul dintre cei mai buni berari din București.

Mai târziu, Mateiu Caragiale a obținut victoria la care spera și și-a văzut împlinit visul de boierie. El s-a căsătorit în 1923, la vârsta de 38 de ani, cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului G. Sion. Mireasa lui avea 63 de ani, dar Mateiu nu s-a încurcat în astfel de amănunte. Important a fost că în acest fel a devenit proprietar al unei moșii, deci, iată că a devenit „boier”.

Vădit încântat de noua lui situație, Mateiu Caragiale și-a făcut chiar și un standard propriu, pe care l-a decorat cu o stemă heraldic imaginară desenată de el și pe care l-a înălțat pe un catarg, în fața conacului de pe moșie.

Mateiu Caragiale și-a compus și o deviză nobiliară: „Cave, age, tace” (Păzește, acționează, taci). Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 1935, odată cu moartea sa neașteptată, în urma unui accident vascular cerebral.

George Călinescu i-a făcut o descriere malițioasă lui Matheiu Caragiale, menționând că părea „un majordomo în concediu”.

„Se putea vedea, acum câțiva ani, tre­când prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea nu­maidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab și acum, prin vârstă, căpătase acea dem­nitate de volum a oamenilor maturi. Fața rasă era contractată prin lăsarea muș­chilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era învederat insuficient îmbrăcat, deși se vedea că nu lipsa ci dorința menținerii unei ținute uni­for­me determina această alegere. Purta pe cap un melon, așezat rigid, ca un semi-țilindru iar pe corp un pardesiu sau un demi-palton ușor. Ghetele subțiri, în­che­ia­te corect dar anacronic cu nasturi, căl­cau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul și demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, lustruite, deși ținuta omului era de o corectitudine înțepată, de mare gală. Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care în­fruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aris­tocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în con­ce­diu”, este decrierea pe care Călinescu i-a făcut-o fiului cel mare al lui Ion Luca Caragiale.

Mateiu Caragiale a rămas cunoscut pentru „Craii de Curtea- Veche”, un roman unic în literatura română. Despre această carte, George Călinescu spunea că este un „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”.

Luca Caragiale (Luchi), fiul legitim și adorat

Cel de-al doilea fiu al lui Ion Luca Caragiale, Luca Caragiale, cunoscut și ca Luchi, s-a născut pe 3 iulie 1893, din căsnicia marelui dramaturg cu Alexadrina Burelly. El a avut o carieră ca scriitor și traducător, dar viața lui s-a încheiat mult prea devreme.  

Luchi a fost fiul preferat care, spre deosebire de Mateiu, nu trebuia să facă mare efort pentru a se face iubit. Alături de familia lui, Luchi a văzut mai multe țări din Europa începutului de secol XX, țări precum Franța, Elveția, Austro-Ungaria și Italia. Apoi, s-a stabilit în Germania, la Berlin.

În jurul anul 1909, Luca Caragiale și-a început studiile în particular, avându-l ca profesor, printre alții, pe Panait Cerna. Marele dramaturg Ion Luca Caragiale a avut un rol important în educația fiului său, insuflându-i opinii politice de stânga.

Luchi și tatăl lui au făcut călătorii în nordul Germaniei, pe coasta Mării Baltice și în Danemarca. Până ca tatăl lui să moară, cei doi s-au întors în țară să vadă locurile natale și au petrecut o vacanță la Sinaia.

Ca scriitor, Luca Caragiale a aparținut simbolismului, parnasianismului și literaturii moderniste.

În anul 1915, la trei ani de la moartea tatălui său, Luca Caragiale s-a întors în țară împreună cu mama și sora lui, Ecaterina.

Tânărul Luca Caragiale și-a făcut debutul în timpul Primului Război Mondial, atunci când Vechiul Regat al României se afla în perioada de neutralitate. La 14 mai 1916, Luca a publicat cel mai cunoscut poem al său "Triptic Madrigalesc" în revista literară Flacăra.

Inspirat de propria amintire a șederii la Sinaia a scris „Dintr-un oraș de munte: Meditații” în care va alcătui o imagine unitară a toamnei și a începutului iernii, percepute prin angoasa ce pune stăpânire pe existența poetului; imagini cu o ușoară tușă bacoviană stau alături de propria-i viziune asupra relației om-natură.

Așa cum tatăl său a fost prieten cu teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea, Luca a fost apropiat al familiei Dobrogeanu-Gherea. El s-a căsătorit cu Fany (fiica deputatului „Sașa" Alexandru Dobrogeanu-Gherea), și apoi a făcut un parteneriat cu Ioan Dobrogeanu-Gherea (cel de al doilea fiu al Constantin Dobrogeanu-Gherea dupa Alexandru), scriind primul și singurul roman, „Nevinovățiile viclene”.

După ce în 1916 România a intrat în război de partea Antantei, la sfârșitul anul viitor sudul țării avea să fie ocupat de trupele Puterilor Centrale. Luca a petrecut mult timp în Bucureștiul ocupat de trupele germane implicându-se în treburile administrației colaboraționiste, formată din rândurile Partidul Conservator. În octombrie 1917, Luca a fost șef de cabinet pentru Virgil Arion, Ministrul Culturii.  

În iunie 1918, Luca Caragiale a luat decizia controversată de a se alia cu susținătorii Puterilor Centrale. Se pare că a fost influențat mai mult de gândirea politică a fratelui său, Mateiu Caragiale.

Romanul „Nevinovățiile viclene”, dedicat tuturor iubirilor adolescentine, a fost publicat în revista Viața Românească în anul 1920, cu puțin timp înainte de moartea lui Luchi. Nu se poate discerne în ce anume a constat contribuția fiecăruia în parte dintre cei doi coautori: Luca Ion Cargiale și Ionel Dobrogeanu-Gherea.

În același an, Luchi Caragiale a publicat un articol important în Ideea Europeeană –„ Amintiri despre Caragiale”. Apoi, chiar în ultimul său an de viață, în 1921, Luchi Caragiale a publicat și primul său volum de versuri, „Jocul oglinzilor”.

Luchi Caragiale a murit dpe 7 iunie 1921, la 28 de ani încă neîmpliniți, răpus de complicațiile pe care I le-a dat o pneumonie.

Sora lui și critical Barbu Cioculescu i-au publicat ulterior romanul „Nevinovățiile viclene” și volumul de versuri „Jocul oglinzilor”, abia în 1967, respectiv 1972.

Ecaterina Logadi, singurul copil al lui Ion Luca Caragiale care a avut o viață lungă

Ecaterina Caragiale, căsătorită Logadi, a fost copilul lui Iona Luca Caragiale care a trăit cel mai mult, până la vârsta de 90 de ani. Ea a fost fiica marelui dramaturg și a soției sale, Alexandrina Burelly.

Fiica lui Ion Luca Caragiale, căreia I se mai spunea Tuski și uneori Kothinka, s-a remarcat în ipostaza de memorialistă, după ce a creionat un manuscris interesant. Lucrarea cuprinde amintirile ei despre marele dramaturg și despre lor de familie.  

Despre tatăl ei, Ecaterina Caragiale a scris doar în cuvinte de laudă, spre deosebire de fratele ei vitreg, Mateiu Caragiale. Unul dintre fragmentele manuscrisului ei sună așa: „Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceesi revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată. A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viață i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferința, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului săi: «Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine»".

În lucrarea ei, Ecaterina Logadi a amintit și o perioadă mai puțin fericită din viața ei de familie – un timp în care Ion Luca Caragiale era nevoit să vândă cărți din biblioteca lui pentru a avea ce pune pe masă.

„Ne-am mutat apoi în str. Sculpturii 20, într-o casă ursuză, cu chirie mai mică. Aici tat era mereu supărat. Într-o noapte de viscol s-a prăbușit cu zgomot asurzitor tot geamlâcul marchizei, iar frigul s-a năpustit dușmănos în casă posacă. Mama mi-a spus mai târziu că, la acea epocă, deși tata era în plină putere de creație, o duceau destul de greu. Lipseau multe în casă și mai cu seamă banii. La un timp nu aveam nici pentru masă, și uneori mamă aștepta istovită să vina tata cu banii obținuți din vânzarea unor cărți din bibliotecă. Mama suporta eroic acele lipsuri și nu se plângea niciodată. Peste un an ne-am mutat. De data asta în str. Berzei, și ne-am fi mutat încă de mai multe ori dacă nu am fi plecat din țară”, a scris Ecaterina Logadi.

Ea a amintit și că familia ei s-a stabilit la Berlin, după care au făcut o călătorie în Europa, vizitând mai multe țări, în condiții modeste. Ecaterina Logadi a menționat cu acest prilej că marelui dramaturg îi plăceau schimbările și că se plictisea repede de același décor.  

„La Berlin, unde ne-am mărginit să schimbăm doar cinci locuințe în nouă ani, ne-am mutat mai rar, dar am schimbat odăile mai des. Când dormeam cu tata singur, când dormeam eu cu mama, când mă culca în sufragerie, în fine, toate combinațiile ce se puțeau face în cele câteva încăperi ale ultimei sale locuințe din Insbruckerstrasse. Tatii îi plăceau schimbările și se plictisea repede de același decor. O întâmplare l-a despovărat pentru o vreme pe tata de grija zilei de mâine. Am plecta cu toții într-o lungă călătorie în străinătate, colindând mai multe țări din Europa, după un itinerar minuțios alcătuit de tata. Această călătorie, făcută totuși în condiții modeste, i-a adus tatii uitarea amărăciunilor și decepțiilor avute până atunci în țară. Timp de un an, într-un ritm precipitat, am văzut Austria. Italia, Elveția, Franța, Olanda și Germania”, a mai scris Ecaterina Logadi. 



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
10 ANI FĂRĂ MICHAEL JACKSON

vezi mai multe