Live acumTe cunosc de undeva!
Prime Time 20:00Film: Eroi de sacrificiu

Astă-seară, bal! Ce spuneți de o zi în Micul Paris?

Acum 100 de ani, în București, oraș nici oriental, nici occidental, lucrurile stăteau cât se poate de diferit. Dar cum?

București, Micul Paris. 1920.

Colorstariu

Ne trezim și verificăm telefonul mobil. Mergem la serviciu, avem facturi de plătit, ieșim cu prietenii, deschidem televizoarele, facem consumație, ne consumăm timpul pe Internet. Suntem atât de obișnuiți cu felul (un pic anemic?) în care arată viața noastră în Bucureștiul lui 2019, că nimic nu ne mai pare nicicum. Toate se așază într-o linie dreaptă, ca niște soldăței așteptând noi ordine. O nouă zi, bune și rele. Aproape la fel ca precedenta. Și totuși. Și totuși, în același București, pe exact aceeași stradă unde locuiți astăzi, viața dumneavoastră ar fi putut fi cu totul alta. 100 de ani? Ce înseamnă 100 de ani pentru Istorie, de fapt? Dumneavoastră, mama și bunica. Ia să vedem... facem de-o poveste?

A fost odată...

1912, în București locuiesc 341.321 de oameni, de 5 ori mai puțini decât în zilele noastre. Sunteți unul din acești locuitori. Sunteți cel mai norocos om pe care-l știți, trăiți în buricul târgului, pe Strada Șepcari, la un băț de bulevard, aveți lumină la stradă și apă curentă. Chiar, pe strada dumneavoastră trăiesc 100 de persoane. N-aveți treabă cu toți, dar cunoașteți doi precupeți români, trei servitoare grecoaice, un bijutier evreu, patru băieți de prăvălie, toți albanezi, doi bucătari bulgari, un artist francez, doi cârciumari nemți, patru comercianți italieni. Tot privind în lungul străzii, rememorați cum, cu 20 de ani în urmă, aici obișnuiau să-și petreacă timpul damele de plăcere, care erau atât de bine îmbrăcate că nu le puteai deosebi de femeile din înalta societate... Ce vremuri! În fine. În capul străzii, astă-seară, se dă o serată la familia Dăbuleni, boieri noi. Bal de categoria a doua. Oameni de familie bună, v-au invitat. Ce mult vă plac balurile de categoria a doua! „Cum e asta, nene, baluri de categoria a doua?”, v-a întrebat un flăcău din familie. „Of, mon cher, imberb mai ești!”, i-ați răspuns într-o doară. Balurile vremii-s de trei tipuri. Tipul unu, în palatele Șoutzu, Crețulescu, Știrbey, la Ateneu. Elegante și reci, făcute ispre pentru cei care se căsătoresc „prin babe”. Tipul doi, moderne, de high-life, pe Moșilor, pe Sfinții Apostoli și pe strada dumneavoastră, astă-seară. Tipul trei, deocheate, cu precădere la „Salcia Pletoasă” și-n alte mahalalele. Astă-seară trebuie să vă îmbrăcați în negru și roz, asta-i tema impusă de mezina familiei, care învață pianul și desenul. Mă-sa o ia prea în serios. La ultimul bal, fiică-sii i-a venit să se mărite cu un turc, așa că din mobilă Biedermeier ce aveau în casă, maică-sa a pus divane și a obligat toți invitații să stea într-o rână, în picioarele goale pe divan, dar cu jobenul pe cap, ca acum juma' de secol. Fiasco total! Și da, fata a rămas neluată. Nu-i de mirare că Dăbulenii au ajuns de bârfa guvernantelor englezoaice, care-i consideră pe ei și pe alți români de teapa lor niște „aristocrați semicivilizați ai unei țări de negrotei albi, dar care plătesc foarte bine”. Dăbulenii au bani de fotograf. Mai deunăzi stăteau în curte îmbrăcați ca de vară, cu pantofi fără șireturi și-n haine de in, cu pălării din paie de secară și trandafiri în păr, la rever și butonieră. Ciudați oameni! În vară n-au avut cum să-l cheme pe fotograf, erau plecați în vilegiatură la Cotnari, așa că și-au făcut hachița acum, în plină toamnă, spre deliciul privirilor dumneavoastră. Dar să sfârșim cu uitatul pe fereastră, nu de alta, dar e cineva care vă urmărește de la o altă fereastră, iar pe acel cineva, ați ghicit, îl mai filează un terț... și tot așa. Păi, știți cum se spune, cărțile de tarot zic adevărul gol-goluț, mai ales când adevărul locuiește vis-a-vis și n-are perdea la fereastră. Mai bine vă pregătiți pentru bal, zic. Iată cum.

Mergeți pe bulevard și alegeți-vă o modistă! Orice om care se respectă are modistă, croitor, bărbier. E de bonton. Căutați-vă monoclul, portțigaretul de chihlimbar, mănușile din piele. Dacă sunteți femeie, puneți o cărămidă încinsă într-un lighean de aramă și turnați oțet peste. Un abur alb și cald vă va relaxa tenul și acoperi toate imperfecțiunile. Dacă sunteți bărbat, se poartă părul gras, dat pe spate cu briantină. Gata? Perfect, porniți la drum. Treceți pe la magazinul lui Constantin Gerbauer de pe Calea Victoriei nr. 43, îl știți, cumpărați gazdei ceva nemaiîntâlnit, fiți risipitor, Dăbulenilor le plac oamenii cu dare de mână. Cumpărați-le un „gramophon” nou! Ah, ați uitat ceva. Faceți cale întoarsă, trei numere mai sus e un magazin de tabac și „tiutun”, de-acolo achiziționați o pipă silențioasă, filigranată, s-o topiți pe Dăbuleasca a bătrână, „grand-mamană”. Aș, uitați-vă pe unde mergeți, au pus ăștia scuipători pe toate drumurile, era să vă împiedicați de una! Scuipătoarea arată ca un vas negru, se găsește în magazine, hoteluri, gări, cam peste tot. Lumea se oprește și scuipă-n vas. Mergeți mai departe, hai, iară v-ați luat cu privitu', parcă văd că întârziați! Doamne, a început să ningă! E clar, mâine-poimâine veți fi cu nepotul fratelui pe șoseaua Kiseleff, să-l dați cu sania. E frig și vi se pare departe. Birjar! Vai, era să dea peste un pomanagiu! Coborâți, îi lăsați o monedă de cincizeci de bani. Cam mult, dar la zloata de afară... Intrați înăuntru, vă poftește un băiat de casă. Schimbați politețuri cu gazdele. „Ce toaletă extraordinară, mademoiselle! Parc-ați fi doamna Bulandra în Amor fatal, parol! Extraordinar, aveți o prietenă la teatrul de varieteu Femina?! Ați văzut că v-am ghicit...” Și vă faceți comod, oferiți cadouri, parcă aveți chef să dansați și cadrilul, altminteri un dans răsuflat. De undeva din salon, stăpânul casei, domnul Dăbulescu din povestea noastră, vorbește un pic cam tare de șerpii pe care și-i dorește amanta sa... o actriță de la teatrul de varieteu Femina. Câțiva domni discută despre „radio”, din conversația lor înțelegeți că „radio” ar fi numele unui aparat militar proaspăt instalat în Parcul Carol. „Pestriță societate, toți sunt niște...”, dar n-apucați să vă continuați gândul, că doamna Dăbulescu anunță, pe un ton extrem de mieros, că astă-seară în salon intră numai cine știe să vorbească franțuzește. Astea-s regulile la familia Dăbuleni și la alte familii bune, asta-i lumea, ăsta e Micul Paris. La naiba! Cum nu știți să vorbiți franțuzește, inventați un pretext oarecare și vă retrageți subtil. Locuiți la capătul străzii, vă amintiți doar, o luați pe jos. Capătul străzii? Câteva case. Ce înseamnă câteva case în schema mare a lucrurilor, de fapt? 13, 15, 17, 19... Ce repede trec. Ați ajuns. Intrați. Vă întoarceți la fereastră, sfârșitul zilei e aidoma începutului. Priviți prelung. S-a făcut târziu. Sunteți în București, 2019.

Referințe istorice: Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, Corint, 2019.