Live acumAsia Express - Drumul Comorilor
Prime Time 20:00Asia Express - Drumul Comorilor

Cum înjura Eminescu. Ce îl supăra din cale-afară, cum arăta și cum își teroriza colegii de cameră, la Viena. „Aflau un aer infect, de nu reușeau să respire”

Mihai Eminescu avea probleme cu banii pe vremea când era student la Viena, dar nu pentru că nu dispunea de fonduri suficiente, ci pentru că nu reușea să le gestioneze bine. Când rămânea cu buzunarele goale, marele poet național înjura într-un stil, bineînțeles, unic.

Mihai Eminescu.

Eminescu ar fi fost cel mai bogat dintre colegii lui care studiau la Viena, după cum a povestit prietenul său, Teodor V. Ștefanelli.

„Câți bani primea Eminescu de la părinții săi pe lună nu am putut afla cu siguranță, căci el nu ne-o spunea. (…) Alții susțineau că are 18 – 20 de galbeni pe lună și această versiunea e cea mai probabilă. Dacă Eminescu în adevăr a primit această sumă, atunci el a fost cel mai bogat dintre noi toți, căci cei mai bine situați dintre noi nu aveau pe lună mai mult decât 50 de florini, iar alții trăiau numai cu 30 florini pe lună.

Eu sunt de opinie că Eminescu primea de acasă 18 – 20 de galbeni pe lună, dar foarte neregulat și aceasta era calamitatea cea mai mare. Această opinie a mea e bazată pe vorbele ocazionale aruncate de Eminescu, când era vorba de bani sau când se jeluia că încă nu i-au sosit parale de acasă”, povestea prietenul lui, Teodor V. Ștefanelli, în „Amintiri despre Eminescu”.

Se pare că Mihai Eminescu își primea banii după mai multe luni, iar marele poet era nevoit să își facă datorii și să rămână adesea nemâncat. În astfel de momente, apărea și înjurătura!

„Ce-i drept, îi dădeau adese pe credit și birtașii și chelnerii, dacă era oaspe regulat al birtului, dar orișicum aceste griji materiale produceau în Eminescu depresiuni psihice, îl făceau tăcut, indispus și nervos.

În astfel de împrejurări dispărea vecinicul său zâmbet de pe buze, dar suferința sa era liniștită, era un fel de resignațiune și melancolie, căreia îi da expresie prin un adânc oftat și prin o unică vorbă mai grea ce am auzit-o din gura lui, adică: «Tu-i neamul nevoii!»”, își amintea prietenul marelui poet”, mai povestea Teodor V. Ștefanelli.

Imediat ce primea banii, Mihai Eminescu își revenea. Își plătea datoriile, zâmbea din nou și se răzbuna pe cele îndurate. Mânca bine și trăia „în belșug” câtva timp. Ba chiar se făcea nevăzut zile întregi, potrivit prietenului său, și obișnuia să se întoarcă târziu acasă.

„Sunt convins că dacă Eminescu ar fi primit regulat banii de acasă și dacă pe lângă aceasta ar fi avut și grija zilei de mâine și și-ar fi asigurat traiul pe fiecare lună prin abonament plătit înainte, cum o făcea cu cafeaua de dimineață, el, ca și ceilalți colegi, nu ar fi dus nici o lipsă sau cel puțin nu mai mare decât cei mai mulți dintre colegii săi. Și nu ar fi fost greu să-și alcătuiască un fel de bilanț, căci pe acele vremuri traiul în Viena nu era scump”, a explicat Ștefanelli.

Eminescu avea, totuși, o grijă fundamentală! Cafeaua neagră și tutunul nu aveau voie să îi lipsească acasă! „Era nenorocit când îi lipseau aceste două stimulente și nu putea scrie”, nota prietenul său. Poetul își făcea rost de cafea râșnită și spirt, căci mașină pentru fiert avea. Poetul național era meșter în prepararea unei cafele turcești cu caimac.

Ce tabieturi avea Mihai Eminescu. Uita să își deschidă geamul din cameră!

În camera sa mare și luminoasă, cu ferestre spre stradă, din Dianagasse, Mihai Eminescu obișnuia să meargă la culcare târziu și să se trezească pe la ora 8.00 sau chiar mult după aceasă oră. Lua apoi cafeaua cu lapte ce i-o făcea doamna de casă, se îmbrăca și mergea la universitate, dacă în acea zi se țineau cursurile la care era înscris. Altfel, rămânea acasă și scria până la ora mesei.

Sosit de la masă, Eminescu se schimba într-un halat vechi și o pereche de pantofi. Aprindea spirtul de la mașina de cafea și fuma „neîntrerupt”.

Marelui poet îi plăcea la nebunie să rămână fără colegii de cameră, ca să poată scrie în liniște.

„Se plimba atunci prin cameră, bea cafea, fuma, șuiera, fredona câte o melodie și-și alcătuia astfel ideea și forma în care avea s-o îmbrace. Se punea apoi la masă și scria, scria mereu, așternând pe o coală sau pe un petic de hârtie rodul gândurilor sale, și dacă i se ivia vreo dificultate, se scula iarăși, mai bea cafea, se plimba, gândia și iarăși se punea la scris.

Dacă-i lipsia vreo expresie potrivită sau vreo frază frumoasă, el nu se împiedica de lipsa ei la scris, ci lăsa un loc gol și trecea mai departe. Când era lucrarea gata, atunci o cetia de mai multe ori și acuma începea să corigeze, să netezească, să adauge și să cizeleze cele ce scrisese”, a mai povestit Teodor V. Ștefanelli, apelând și la relatări ale altor colegi ai marelui poet.

Atunci când îi venea o idee, Mihai Eminescu începea să caute un „petec de hârtie” și un creion, ca să o scrie imediat. Așa s-a întâmplat cu poezia „Kamadeva”, ce a fost scrisă de Eminescu cu un creion, pe o foiță ruptă dintr-un „caet cu adnotațiuni”.

Poetul nu arăta nimănui ce scria, nici măcar colegilor lui de cameră. Nici nu îi plăcea să discute cineva cu el despre scrierile pe care le publica. „Lasă-mă în pace, îți place, bine, nu-ți place, treaba ta”, le spunea el.

În serile cu multă inspirație, Mihai Eminescu nu mai lua masa, ci ruga pe cineva să îi aducă pâine, brânză și o sticlă cu bere.

„Când veniau colegii săi acasă, aflau în cameră un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt și de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu abia îl puteau zări prin norii de fum, cu capul plecat sub lampă pe coala de hârtie. Eminescu nici nu știa ce aer e în cameră și abia după ce colegii săi deschideau ferestrele și aerisiau camera, respira și el mai ușor”, a descris Teodor V. Ștefanelli.

Când nu scria, Eminescu citea mult, „tot felul de cărți”, întins pe o canapea sau la o masă, ori chiar în pat. Masa îi era plină, de altfel, de cărți românești și nemțești.

Cum arăta Mihai Eminescu pe vremea când se afla la Viena

Poetul național nu ținea mult la modă, dar hainele sale erau întotdeauna curate și le purta până când acestea deveneau „imposibile”.

„A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era, după opinia lui Eminescu, un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară și iarna numai unul de iarnă. Când vara avea lipsă de bani, el punea zălog hainele de iarnă și le scotea abia târziu toamna.

Luxul unei redingote și-l permitea, însă. Aceasta îi servea pentru zile mari și pentru vizite la persoane însemnate și mai ales pentru ziua de Paște, când cu toții ne duceam la funcționarul de minister Dr. Vasile Grigoroviță acasă ca să ciocnim cu ouă roși și să ne înfruptăm cu pască”, a mai povestit Teodor V. Ștefanelli.

Iarna, Mihai Eminescu purta un palton întunecat și o căciulă de Astrahan pe care și-o trăgea peste urechi, pe timp de ger. Își ținea mâinile împreună, la piept, în mânecile paltonului. Vara, Mihai Eminescu era veșnic cu mâinile în buzunare. Avea un cortel negru pentru ploaie, dar nu purta baston sau mănuși.

Mihai Eminescu avea 19 ani când a plecat să studieze la Viena, unde a rămas până în anul 1872. Acolo a cunoscut-o pe Veronica Micle și a început colaborarea la Convorbiri literare