Cum l-au ucis pe sfântul Vasile Voiculescu. ”Boșorogule, mai trăiești”? ”Trăiesc, tovarășe sergent”! Și, pac, un bocanc în cap!

 
+3 click pentru
galerie

”Sfântul” Vasile Voiculescu medic, prozator și poet - cândva, la liceu se studiau operele sale, ”Lostriță” sau ”Ultimele sonete” - a fost săltat de comuniști pe când avea 74 de ani. A fost acuzat că păstrase legături cu intelectualii din ”Rugul Aprins” și trimis la închisorile de la Jilava ori Aiud. La ultima a fost bătut crunt, cu bocancul în cap, în timp ce era întrebat: ”Boșorogule, mai trăiești”? S-a stins la un an după ce a fost eliberat...

L-au săltat în noaptea de 4 spre 5 august 1958. Avea 74 de ani. L-au băgat în lotul ”Teodorescu Alexandru și alții”. Scurt, l-au acuzat că a păstrat legături cu intelectualii care, odinioară, făcuseră partea din faimoasa organizație culturală ”Rugul Aprins”, așa că l-au trecut la ”uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută și pedepsită de articolul 209, Cod Penal. Au mers mai departe, punându-i în cârcă apartenența la ”activitatea fascistă”, pentru colaborarea cu revista ”Gândirea”, i-au trecut la dosar participarea la ”grupuri contrarevoluționare”. Pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-la București, prin sentința nr.125 îl condamna pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temniță grea și la cinci de degradarea civică. Următoarele destinații: Jilava și Aiud...

Medic decorat pe frontul Primului Război Mondial

Vasile Vociulescu se născuse în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884. Termină Facultatea de Medicină în 1909 și-și suține, anul următor, teza de licență, în chirurgie. ”Devorează”, în același timp, literatura română și pe cea franceză. Îl citește pe Schopenhauer, citește Upanișadele, Scripturile Hinduse. Participă, ca medic, la Războiul de Reîntregire (primește decorația ”Steaua României cu spade”), apoi îl găsim profesor de igienă la Institutul Pompilian din București și șef al Circumscripției 12 medical din Capitală. 

"Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care ştia să o arate orişicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui şi nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze şi înţelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienţii lui, care îl adorau. Îi examina cu atenţie, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare şi nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte", spuneau colegii. Este botezat ”Medicul fără de arginți”.

Debutează în ”Convorbiri literare” cu ”Dorul”, iar în 1916 îi apare volumul ”Poezii”. Piesele sale îi sunt puse în scenă la radio, devine director al Fundației Culturale. La 22 noiembrie 1946, soția îi moare de hemioragie cerebrală. Viața i se schimbă. Se sihăstrește, mai face doar mici plimbări prin Cișmigiu. Își blochează soba cu cărți și nu mai aprinde focul în ea vreme de un deceniu. Tot atunci frecventează cercul religios ”Rugul Aprins” (denumit și ”Grupul de la Mănăstirea Antim”), unde leagă prietenii cu minți luminate: părintele Agaton Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuș, Andrei Scrima. Organizația este interzisă de către comuniști, în 1948.

Vasile Voiculescu, așa cum este cunoscut din manualele de literatură

După 10 ani, Vasile Voiculescu este arestat. Are 74 de ani. Despre comportamentul său în temnițele comuniste spau păstrat câteva mprturii valoroase. "Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte. […] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt”, scrie istoricul Vasile Boroneanț. Așa avea să i se spună la Aiud: ”Sfântul”. Este bătut non-stop. Contactează TBC la coloană și este aproape imobilizat. Dar nu scapă de bătaie. Distracția preferată a gardienilor era să-l întrebe, dis de dimineață: ”Boșorogule, mai trăiești”? ”Trăiesc, tovarășe sergent”! Și, pac, urma un bocan în cap! ”Acolo, printre deținuții care veneau de la București, m-a impresionat figura de Crist a unui om vârstinic cu care am intrat în vorbă. Târziu aveam să aflu că omul acela plin de blândețe și bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu”, notează și Aristide Dobre. ”Era sumumul de sublimare al ființei umane!”

Vasile Voiculescu (stânga), alături de Antonie Plămădeală (viitorul Mitropolit al Ardealului, 1982 - 2005) și de Andrei Scrima, în curtea Mănăstirii Antim 

Este schingiuit pentru a spune ”tot”. ”Nu pot scrie poezii pentru regim și nu voi face asta niciodată”, le spune. Este eliberat pe 2 mai 1962, după patru ani de chin și batjocură. Dar ”sfântul” Vasile Voiculescu nu mai poate merge. Ajunge acasă. Familiei nu vrea să le spune nimic despre anii de chin de la Jilava ori Aiud. ”Mai bine să nu știți”.

Se apropie de opt decenii de viață, iar anii detemniță grea își spun cuvântul. După eliberare nu mai trăiește mult. Îl cheamă, lângă pat, pe Ionică, fiul său. ”Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât. Nu le dau nimic!”, sunt ultimele sale vorbe. Trece la Domnul în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. 

Postum, în 1970, îi apare o capodoperă, ”Lostrița”, în volumul ”Iubire magică”. Prea puțin și prea târziu...

Sursa: Fericiticeiprigoniti.net

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe 

România la CENTENAR. 100 DE ANI de la MAREA UNIRE