Live acumAsia Express - Drumul elefantului
Prime Time 20:15Asia Express - Drumul elefantului

Căsătorie... și divorț! Din ce motive puteau divorța românii acum două secole?

Flirt, căsătorie, divorț. Cum se luau românii acum două secole? Dar de divorțat, aveau voie? „Românul e familist convins”, umblă vorba la noi în cetate, și e greu de spus dacă e așa au ba. Cert e că atât căsătoria, cât și divorțul aveau rânduieli bine stabilite în România secolelor XIX-XX.

Tineri însurăței, cca. 1910

Pinterest

Flirt, căsătorie, divorț. Cum se luau românii acum două secole? Dar de divorțat, aveau voie? „Românul e familist convins”, umblă vorba la noi în cetate, și e greu de spus dacă e așa au ba. Cert e că, până la a-și întemeia familia pe care și-o doreau, bărbații și femeile din România secolelor XIX-XX se luau la trântă și cu societatea, și cu propriile patimi.

Acum două veacuri, căsătoria se întâmpla doar cu acordul părinților. La sat ori la oraș, „mumele” și „tătânii” știau una și bună: să găsească flăcăului lor o partidă cum trebuie. Altfel spus, căsătoriile erau aranjate. De picau și pe „pohta ce-a pohtit” băiatul, bine, dacă nu, nu se făcea mare caz din asta.

Partidă bună însemna fată cu zestre, iar zestre era orice bogăție materială, de la lingură din argint la livadă de meri, și tot ce-i între: animale, păsări, plapumă, perne, cuverturi, haine, țesături ș.a.m.d. La oraș, „lada de zestre” conținea, obligatoriu, piese de mobilier și niște bani.

Fetele se căsătoreau de la 12 ani în sus, băieții de la 14 – să nu uităm că și speranța de viață era mai mică decât acum. Dacă-n secolul al XX-lea românii au mai păcălit diferențele sociale și de statut, în secolul al XIX-lea, chiar și spre sfârșit, să fentezi normele matrimoniale era aproape imposibil: nu se lua fată de pension cu cioban, și nici fată-n casă cu avocat școlit la Paris. Soră medicală cu învățător? Da, iată un duo care-ar fi primit încuviințarea bătrânilor, căci ocupațiile celor doi (să presupunem) „îndrăgostiți” rimau, fiind pe același etaj al prestigiului social.

Tot din ciclul legilor nescrise, anul de doliu și armata. Adică: femeile văduve nu se puteau căsători a doua oară înainte de a-și ține „anul de doliu”; bărbații, mai cu seamă la țară, erau încurajați să se căsătorească înainte de a pleca în armată.

Pe ce motiv? Pe motivul „frica păzește pepenii”. Căsătoria înainte de plecarea-n armată presupunea că flăcăul lasă-n poarta casei nu o femeie măritată, cât o femeie... însărcinată. Carevasăzică, o femeie căreia nu-i va da târcoale vreun altul.

Cât despre căminul proaspeților însurăței, lucrurile se știau din capul locului: băiatul pleca din casa părintească și înălța casă pe terenul din zestrea fetei. În casa părintească rămânea doar cel mai mic dintre băieți – acesta avea obligația ca, alături de noua sa familie, să aibă grijă de cei bătrâni tot restul vieții.

Bine, bine, dar dacă „se aglomera” patul conjugal? Care erau pricinile pentru care puteai înainta divorț, acum 100-200 de ani, în România?

La 1817, Codul Calimah prevedea că bărbații puteau înainta divorț în 5 cazuri:

1. Dacă femeia a pus în pericol viața bărbatului ei, respectiv a fost complice: „au vrăjmășit viaţa bărbatului sau știind că alții o vrăjmășesc nu i-au făcut arătare îndată”.

2. Dacă era adulteră. Formularea vremii e ocolitoare, chiar eufemistică: „dacă, desfătându-se, mănâncă și bea sau se scaldă împreuna cu alți străini fără de voia bărbatului ei”.

3. Când, fără știrea soțului, femeia petrecea noaptea în casă străină, devenind culpabilă: „dacă fără voia lui va mâne în casă străină și nu la părinţii ei”. Ca să înțelegem cât de inegali în drepturi erau femeia și bărbatul odinioară, și ce absurde legile, tot vina femeii era c-a petrecut noaptea pe drumuri, chiar de soțul a alungat-o din casă fără niciun motiv: „sau dacă bărbatul va goni-o, fără a se afla ea în vreo vinovăție din cele mai sus pomenite și neavând părinți sau depărtată fiind de locuința lor, va petrece noaptea în alt loc”.

4. Dacă soția obișnuia să frecventeze „de capul ei” locuri considerate rușinoase pentru o femeie (crâșma din sat, de pildă): „dacă fără de voința și știrea lui va merge la priveliști sau alte asemenea locuri”.

5. În cazul în care femeia avorta fătul sau își ucidea copilul: „dacă înadins va pricinui pierderea copiilor zămisliți sau îi va ucide după ce se vor naște".

Firește, femeile puteau cere și ele divorț. Însă nu din aceleași rațiuni precum bărbații! O soție avea dreptul să divorțeze de soțul ei când cel din urmă era acuzat de crimă, jaf sau altă faptă penală. Bătăile repetate, atentatul la viața femeii – dacă se probau cu martori, ceea ce era cam dificil – constituiau argumente solide în instanță. Altfel, „viclenirea cinstei și curățeniei femeii, dând-o pe mâna altor bărbați”, cum apare scris în Codul Calimah, cântărea cel mai greu în dezlegarea cununiei.

Dar infidelitatea bărbatului? În secolul al XIX-lea... nu neapărat. Bărbatul putea călca strâmb atâta timp cât se întorcea acasă. Divorțul se pronunța numai și numai dacă „căzând în dragostea altei femei, nu se va părăsi de aceasta”. Soția mai avea o șansă la despărțire dacă viețuia cu un ins „cu patima băuturii”, socotindu-se că băutura nu face casă bună nici cu banii familiei, nici cu creșterea copiilor.

Din categoria bolilor, lepra era singura chestiune care desfăcea căsătoria.

După divorț, consecințe. Femeia adulteră se trimitea la mănăstire; zestrea ei revenea copiilor, dacă existau. De nu, fostului soț.

Infidelele dovedite, precum și damele acuzate de crimă, nu mai aveau voie să se recăsătorească. Niciodată. În schimb, femeia divorțată din pricina bărbatului își putea întemeia o nouă familie după un an.

La trecerea în secolul al XX-lea, dinamica divorț-căsnicie s-a mai rafinat, întocmai ca societatea românească. „Trădare să fie, dar s-o știm și noi!” – la oraș, nu de puține ori, doamnele intrau în „amantlâcuri” cu aprobarea tacită sau explicită a soțului. A fi amanta unui bărbat cu funcție deschidea uși importante soțului încornorat, ba mai mult, încornorații nu ezitau să ridice-n slăvi „actele caritabile” ale soției de față cu prietenii: până la urmă, în joc era bunăstarea familiei. Curat Caragiale!

Din acest punct de vedere, nu-i de mirare că România lui 1901 înregistra doar 2 divorțuri la 10.000 de oameni. 30 de ani mai târziu, rata se schimbase: 420 de divorțuri la 10.000 de oameni.

Altminteri, impotența a trecut oricând drept „motiv substanțial și îngrijorător” de anulare a căsătoriei, condiția fiind, totuși, ca femeia să aibă răbdare cu soțul ei... vreo 3 ani. Pe la sate, bărbatul care nu-și îndeplinea datoriile din noaptea nunții și femeia care nu putea (sau nu voia) să aibă urmași trăiau cu frica oprobriului public: puteau fi expulzați din sat în orice moment.

În fine, în ambele veacuri, legiuitorii s-au dovedit sensibili la ideea reconcilierii. Pe cât de întortocheate erau căile divorțului, pe-atât de simple erau cele ale împăcării.

Portița iertării stătea veșnic deschisă în hârtiile instanțelor judecătorești – pentru soții care voiau să-și mai acorde o șansă nu se punea problema celei de-a doua căsătorii. O iscălitură aici, una dincolo, și se puteau socoti, vorba Codului de la 1817, „una și aceeași însoțire, ca și cum n-ar fi fost niciodată despărțiți”...

Surse: shtiu.ro, adevarul.ro, memoria.ro

Fanatik.ro
Cele mai noi stiri
Lajumate.ro