Live acumX Factor (r)
Prime Time 20:30Chefi la cutite

Dragoste în vremea gazării. S-au regăsit la 72 de ani după Auschwitz! ”Te iubesc ca atunci, între barăcile 4 și 5!”

Helen Spitzer și David Wisnia s-au îndrăgostit și s-au iubit în Lagărul de exterminare de la Auschwitz, acolo unde au fost ucise 1.100.000 de suflete. Iubire printre magazii, în spatele crematoriului. Au stabilit că dacă supraviețuiesc, să se revadă la Varșovia. S-au pierdut vreme de...72 de ani. La revedere, ea i-a spus că l-a salvat de cinci ori. El, că o iubește ca atunci, între barăcile 4 și 5!

Atunci când și-au vorbit pentru prima dată, în 1943, în Lagărul de exterminare de la Auschwitz, David Wisnia și-a dat seama că Helen Spitzer nu era o deținută oarecare. ”Zippi”, așa cum o alinta, era curată, mirosea frumos, haine apretate. Pusese ochii pe el, trăsese sforile, se găsiseră. Ea, 25, el, 17. Au stabilit să se mai vadă. Acolo, între barăcile 4 și 5, în spatele crematoriului. El nu știa nimic. Decat că era evreu și fusese deportat aici. Ea l-a învățat ce, când, unde și de ce.

El, pentru că era mai vânzjos, primise sarcina să care cadavrele celor care se sinucideau. Ea desena hainele, făcea foile propagandistice, era, deși pare incredibil, ”designerul grafic” al Lagărului de la Auschwitz. Se iubeau o singură dată pe lună, în timp ce ceilalți deținuți țineau de șase...

Helen fusese una dintre primele femei ajunse aici, locul ”soluției finale”, cu 1.100.000 de morți, dintre care 90 la sută evrei. Venită din Slovacia. Ajunsese la Birekenau, alt loc de tristă amintire. Repartizată la ”demolări”. Era malnutrită, suferea de tifos, malarie și diaree, dar stătea pe picioare. Până în momentul în care un bloc de piatră a căzut peste ea. Au dus-o la spital, acolo au aflat că știe germana și, de asemenea, că desenează frumos. Asta a salvat-o. A ajuns într-un birou, se ocupa de acte. El iubea muzica - tatăl său lucrase la Operă - ea, la fel. Știa a cânta la mandolina, își trecea degetele peste clapele pianului. Într-o seară, la lumina Lunii, colo, în spatele depozitului de haine, l-a învățat o melodie ungurească...

Pentru că lucrurile se înrăutățeau, au stabilit să nu se mai vadă. Și-au promis că dacă scapă din acea urgie, să se regăsească, într-o comunitate evreiască, la Varșovia, în Polonia, după ce Al Doilea Război Mondial se va fi terminat.

Rușii ne-au ucis ostașii pe timp de pace, înainte de al Doilea Război Mondial! Apoi românii s-au omorât între ei: 200 de morți!!!

David a plecat primul. L-au transferat la Dachau, în decembrie 1944. În timpul unui marș istovitor, către moarte, a pus mâna pe o cazma și, cu un ultim efort, a ucis un SS-ist și a fugit. Știa că trupele sovietice se apropie. A alergat, s-a pus în fața unui tanc. Erau americanii.

Helen a fost trimisă la Ravensbruck. A evadat, împreună cu o prietenă. A mers la Varșovia. L-a așteptat pe David. Degeaba, el n-a mai venit.

S-a căsătorit cu domnul Tichauer, un tip devotat cauzelor umanitare. Au ajuns parte a Națiunilor Unitel au mers să ajute în Peru, în Bolivia, în Indonezia. S-au mutat în Statele Unite.

A cerut cetățenie, a primit!

El s-a înrolat, pe loc, la ”101 Airborne”. A fost adoptat, imediat, de către yankei. A ajutat la eliberarea Austriei, a cerut președintelui Franklin D. Roosevelt cetățenie și a primit-o. În 1947, la o nuntă, și-a cunoscut viitoarea soție, pe Hope. S-au luat, s-au mutat în Philadelphia. Prin niște prieteni comuni, a aflat că ”Zippi” trăiește, că e stabilită în Statele Unite și că se află, pentru câteva zile, în New York. I-a povestit soției tot, ea l-a îndemnat să se ducă. A condus două ore din Levittown în Manhattan, a tras la un hotel de lângă Central Park și s-a pus pe așteptat. Degeaba, ea n-a mai venit.

Cea mai frumoasă tragică poveste de dragoste din România. ”Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! O prea mare iubire ucide!”​

Iar au trecut anii. Mulți. David i-a povestit unuia dintre fii, rabin la o sinagogă din Princeton, în 2016, că vrea să-și revadă iubita din tinerețe. Omul a făcut tot ce e omenește posibil și, da, ”Zippi” a acceptat, finalmente!!!

Dragoste în vremea gazării. S-au regăsit la 72 de ani după Auschwitz! ”Te iubesc ca atunci, între barăcile 4 și 5!”

În august 2016, domnul Wisnia și-a luat doi dintre copii și a plecat să o regăsească pe ”Zippi”. De la Levittown la Manhattan n-a scos un cuvințel. Știa că e bolnavă, pironită într-un pat. A intrat în apartamentul din East 30 cu picioarele tremurânde. Din 1996 era văduvă, fără urmași. Ușor, ușor, devenise surdă și aproape oarbă. Nu l-a recunoscut! Apoi, David s-a apropiat mai mult. Vorba lui Ovidiu, ”urma primei iubiri nu se uită niciodată!” Și ce iubire! Atunci și-a dat seama că este el, băiatul de la Auschwitz. ”Ochii ei prinseră a se umple de lumină, viața îi revenea”, avea să spună nepoata lui David, Avi Wisnia. ”I-ai spus soției tale ceea ce am făcut noi?”, l-a întrebat. ”Da, Zippi, i-am spus!”, a sosit răspunsul. Au vorbit, stins, despre una, despre alta. ”Niciodată nu am crezut că ne vom mai revedea. Acum, uită-te, suntem aici, în New York”, a mai spus Helen. Două ore au stat unul lângă celălalt. Pe final, el s-a lipit mai tare de ea. A întrebat: ”Ai făcut ceva special de am stat în viață, la Auschwitz, pe toată durata?” N-a primit răspuns. Femeia a ridicat doar degetele de la o mână. Toate cinci. De atâtea ori îl scosese de pe listele celor ce mergeau spre camera de gazare. El a început să plângă. ”Știam eu, știam că ai făcut ceva!”, a spus domnul Wisnia. ”Te-am așteptat, la Varșovia, te-am așteptat mult”, a mai zis...”Te iubesc ca atunci, între barăcile 4 și 5”...

Nu s-au mai revăzut niciodată. Ea a decedat anul trecut, la 100 de primăveri. Înainte de a se despărți, în acea după-amiază, așa surdă cum era, l-a rugat să-i cânte ceva. I-a cuprins mâna într-a sa și porni a glăsui o melodie ungurească. Cea învățată la Auschwitz. Voise a-i demonstra că 72 de ani nu înseamnă mare lucru când doi oameni se iubesc...

Recomandari