Live acumNeatza cu Razvan si Dani
Prime Time 20:00Film: Asasin american

Eminescu și Creangă, „frații” care au chefuit cu povești porcoase, au băut până în zori și s-au stins din viață, la câteva luni distanță, de durere

În urmă cu 170 de ani se năștea marele nostru poet, Mihai Eminescu. Elev cuminte, eminent, mare șlefuitor de cuvinte și idei poetice, a ajuns în tinerețe să aibă o prieteni deosebită cu Ion Creangă și Ion Luca Caragiale, alături de care mergea la petreceri de pomină și chefuia de zor! Dincolo de portretul unui poet serios din manualele de limba română de azi, Mihai Eminescu omul era cel puțin surprinzător.

Ion Creangă și Mihai Eminescu, o prietenie pe viață

Poetul Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani. Face Liceul german din Cernăuți, apoi devine elev „privatist” (elev particular). La 14 ani se angajează deja la Tribunalul dn Botoșani, pe post de copist. La 15 era deja custode al bibliotecii profesorului său, Aron Pumnul. După moartea acestuia, tânărul Eminescu pleacă prin diferite orașe ale țării și ajunge la București. Merge cu trupele de teatru, fiind copist și sufleur, apoi ajunge chiar la Teatrul Național din București, tot ca sufleur.

Cel care avea să devină marele poet național era acum doar un puști care ajuta actorii să își găsească mai bine cuvintele, atunci când uitau rolul.

Devine student extraordinar la Facultatea de Filosofie din Viena. Citește, învață din tot și din toate, cu o sete de cunoaștere ce uimește pe cei din jur. Îl cunoaște pe Ioan Slavici, dar și pe Veronica Micle, cea care avea să devină marea lui iubire.

Are câteva încercări de-a scrie pe la diferite reviste și publicații ale vremii. Îl descoperă Iosif Vulcan și, la încurajările acestuia, Eminescu se apucă de scris mai bine și publică 18 poezii în revista „Familia”. Avea 16 ani atunci.

La 20 de ani se stabilește la Iași și începe colaborarea cu revista ieșeană „Convorbiri literare”. Tot acum, deși extrem de tânâr, începe să frecventeze Junimea, unde este apreciat pentru diversitate, profunzime și expresie artistică. Criticul Titu Maiorescu îl remarcă imediat și îi încurajează creația. Între 22 și 24 de ani, Eminescu pleacă la Berlin, să studieze numeroase discipline precum filosofia, istoria, mitologia comparată, geografia și nu numai.

Mihai Eminescu, portret

După ce a revenit în ţară, a lucrat ca director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874) și ca profesor la Institutul Academic, dar ghinionul se ține scai ș ajunge fără slujbă.

MIHAI EMINESCU, INSPECTORUL ȘCOLAR ADMIRAT DE TOȚI

La 1 iulie 1875, ministrul Titu Maiorescu, colegul său de la Junimea, îl numeşte pe Mihai Eminescu, rămas fără slujbă, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Înţelegându-şi datoria, el începe imediat să viziteze şcolile și să întocmească rapoarte. Se plânge de starea proastă a acestora, întocmeşte rapoarte. Merge cu căruța din școală în școală și vorbește cu dascălii, îi sfătuiește și le aude durerile, cu o dorință nebună de-a face o schimbare, mai ales în mediul rural.

Dorește manuale mai bune, materie utilă și practică, condiții mai bune, elevi care să fie mai aproape de carte prin învățat logic, propune burse și majorări de salarii pentru dascăli. La 25 de ani, Mihai Eminescu avea planuri mari să aducă un suflu nou învățământului românesc. Impresiona pe toți prin dedicare și viziune.

În timpul unei inspecții școlare, Mihai Eminescu îl întâlnește pe Ion Creangă, impresionat fiind imediat de „modul fericit cum știa să predea lecțiile copiilor”.

„Această piatră prețioasă cum se zicea la ,,Junimea”, ședea ascunsă în pulberea școlii primare, până ce au văzut-o strălucind ochii pătrunzători ai revizorului poet” (N. A. Bogdan)

PRIETENIA DINTRE CREANGĂ ȘI EMINESCU, UN MARE MISTER PENTRU MULȚI

Mihai Eminescu era o fire romantică, visătoare, “cel mai mare dintre visătorii noștri” (Cerna), reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică, ridicată pe cele mai înalte culmi.

Ion Creangă și Mihai Eminescu, prieteni de nedespărțit

Se simțea cel mai bine în mijlocul naturii, încântat de freamătul codrului, de clipocitul apelor ce se revărsau printre stânci, de frunzișul brumuit, de căderea frunzelor viscolite, nu se mai sătura admirând luna ivită pe cerul senin în nopțile de vară. Dimpotrivă, Creangă era jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste fire, mucalit, gata întotdeauna de a da un răspuns inteligent la orice întrebare. Când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir. Comunicativ și sociabil, era pasionat de întrunirile publice cu caracter electoral, la început ca adversar al junimiștilor, având vederi liberale. Era un bun orator, original și iubit.

Mulți nu au înțeles prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă, căci cei doi erau foarte diferiți inclusiv în plan intelectual. Eminescu era un mare pasionat de cărți și manuscrise, pe când Creangă avea o cultură restrânsă. Nu știa limbi străine, nu cunoștea Occidentul și „suflul” de acolo, fiind toată viața lui un țăran simplu, cu o viață modestă.

Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din izvoarele filosofice poporane, din înțelepciunea poporului. Creangă, în schimb, era vrăjit de toate ideile culturale și politice cu care adesea îl delecta Eminescu.

CHEFURI CU BĂUTURĂ ȘI POVEȘTI NECENZURATE

După ce Eminescu a făcut inspecția la clasa lui Creangă, cei doi s-au întâlnit (accidental sau nu) la Bolta Rece, o crâșmă unde a început prietenia lor.

Bolta Rece, locul unde Eminescu și Creangă chefuiau adesea

După această întâlnire au urmat şi alte nenumărate întâlniri de pomină şi beţii de ţinut minte. Se completau reciproc, Eminescu râdea auzind basmele şi snoavele lui Creangă, iar poetul din Botoşani îl încânta pe humuleştean cu filosofia sa. Mai mult decât atât ”braţ la braţ”, cum spune Călinescu, a apărut Creangă cu Eminescu şi la întâlnirile ”Junimii” din 1876. Acolo chefuiau, beau și citeau povești cu limbaj „colorat”, unde maestru era, fără doar și poate, Creangă. Avea el un „ceva al lui” cu care povestea totul pe „ulița mare” (în mod direct și necenzurat) sau pe „ulița mică” (povești cuminți).

EMINESCU SE MUTĂ ÎN GAZĂ LA CREANGĂ

Eminescu rămas fără gazdă şi sărac se mută la bojdeuca din Ţicău cu Creangă, urmând alte petreceri de pomină. Bucuria nu durează mult. În 1877, Eminescu vrea să plece la Bucureşti, ca redactor la ”Timpul”.

Bojdeuca lui Ion Creangă

Creangă începe să îi scrie, plângând de dorul prietenului său, alături de care petrecuse nenumărate petreceri de pomină, în crâșmă sau la bojdeucă. A suferit mult când Eminescu nu i-a scris și s-a apucat să bea de supărare.

Văzând că nu mai dă un semn, Creangă pune iar mâna pe foaie și cerneală și îi scrie iar, certându-l parcă pe poet că a uitat „Ieșul lor”.Ba chiar a încercat să-l îmbie și cu sarmalele ce plăceau atât de mult poetului:

„Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viaţă burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiţi prea de tot. Veronica a fost azi pe la mine si mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi?! De Crăciun te asteptăm să vii. Tinca a pregătit de toate si mai ales „sarmalele“, care ţie îţi plăceau foarte mult (...)”

Nu de puține ori, Creangă îi spunea să vină înapoi, căci „fără el, fratele lui, se simte străin”.

Când Creangă a aflat de boala lui Eminescu i s-a făcut rău și a făcut o criză de epilepsie în clasă, de față cu elevii. Se întoarce Mihai la prietenul său, dar cam schimbat. Dormea cu revolverul pe pernă, de teamă că cineva ar putea să-l ucidă. Creangă face crize de epilepsie tot mai des, Eminescu este și el bolnav.

MOARTEA LUI EMINESCU, LOVITURĂ GREA PENTRU CREANGĂ

15 iunie 1889. Eminescu moare, iar vestea agravează boala lui Creangă. Câteva luni a mai trăit. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-I numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din “Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap.
Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la ,,Junimea”, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou.

Prietenia lor a fost una pe care puțini au înțeles-o, poate și pentru că era una atât de curată și de frumoasă. S-au întâlnit în Ceruri, unde nu mai erau nici bolnavi, nici prea departe unul de celălalt și, cel mai probabil, au continuat acolo petrecerile și serile de povești, ca-n vremurile bune.

Surse: adevarul.ro, gorjeanul.ro, tribunainvatamantului.ro