A urât sărăcia, dar a murit în mizerie, a făcut să râdă milioane de suflete, dar a sfârșit trist, a memorat mii de replici, dar a pierit fără să își mai amintească ceva.
“Ştefan Mihăilescu Brăila ştia mii de bancuri, ştia texte că nimeni altul. Într-o secundă nu a mai ştiut nimic, nici cum îl cheamă, nici unde stă. Brusc, după o repetiţie s-a întâmplat totul! De ce? Ce s-a întâmplat? Numai Dumnezeu ştie”, rememora, la o emisiune TV, Marin Moraru, un alt monstru sacru al scenei românești dispărut mult prea devreme dintre noi.
De fapt se știe, numai că așa cum se întâmplă de obicei cu artiștii de primă mână, nimeni nu are dreptul să le strice imaginea de zei pe care și-au câștigat-o de-a lungul timpului.
Nea Fane, așa cum îi spuneau cei apropiații, a fost un actor uriaș. În totală neconcordață cu statura sa deloc impunătoare, Mihăilescu era capabil să orice atunci când era pe scenă. Niciun rol nu era prea dificil, nicio replică nu-i dădea bătăi de cap, trecea de la comedie la dramă cu naturalețe inexplicabilă. „Avea o permanentă mască tragică ce-i permitea să joace orice și era conștient de ce poate”, spunea Rodica mandache despre cei distins de comuniști cu titlul de „Artist emerit ”, una dintre cele mai înalte distincții oferite de regim actorilor.
Despre copilăria lui Ștefan Mihăilescu nu se știu prea multe amănunte. Se născuse la începtul lunii februarie în 1925, la Brăila, oraș care i-a fost atât de drag încât și-a însușit numele locului de baștină. A fost rodul unei nopți de dragoste dintre o infirmieră și un medic, iar primii ani din viață și i-a petrecut în casa bunicilor. Se spune că mama sa îl vizita foarte rar, cei doi având o relație foarte rece.
După ce a urmat urmat cursurile primare și secundare în orașul natal, tânărul Ștefan a descoperit minunata lumea a scenei. A jucat ca nimeni altul în «Baia» de Maiakovski, «Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită» şi «Domnul Puntila şi sluga sa, Matti» de Brecht şi a făcut o mare creaţie în «Regele moare» de Eugen Ionesco la Teatrul Naţional. A primit premii în teatru şi premii în film, dar toate astea nu i-au asigurat un sfârșit glorios, așa cum și-a dorit dintotdeauna.
P e timpul vieții nu a reușit să-și facă mulți prieteni. Nu era o persoană foarte sociabilă, dimportivă. Unii dintre cei care l-au cunoscut spun că era ocolit de colegi datorită firii sale foarte dificile, iar când venea vorba de bani, avea o grijă exagerată de felul în care este plătit și era mult prea atent cu finanțele. „I se trăgea din copilărie”, spun aceleași rudele artistului, care puneau atitudinea lui Mihăilescu pe seama faptului că nimeni nu l-a ajutat vreodată, iar acest lucru l-a transformat pentru întreaga viață.
Cariera profesională prodigioasă nu l-a ajutat pe Ștefan Mihăilescu Brăila să aibă un sfârșit așa cum și l-ar fi dorit. Totul a început cu acea zi blestemată de care amintea Marin Moraru. Într-o zi nu a mai știut nimic. Trei accidente vasculare l-au transformat pe marele artist dintr-o mașină de memorat, într-un bătrânel care nu-și mai amintea nici măcar o fărâmă din ceea ce știa. „ A facut un atac cerebral din cauza caruia si-a pierdut memoria, a reînvățat apoi alfabetul litera cu litera si a fost obligat sa reînvețe cuvintele din nou, ca un copil”, a povestit Dan Negru.
Numai că problemele de sănătate l-au uzat atât de tare încât de-aici și până la final nu a mai fost decât un pas. Pe 19 septembrie 1996, Ștefan Mihăilescu Brăila se stingea la doar 71 de ani, uitat de public și de colegi.
Dan Benga, a povestit un episod absolut impresionant despre sfârșitul unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a dat România de-a lungul timpului: “Eu nu l-am prins jucând. Îl ştiam de la televizor. Dar la înmormântare doamna Dorina Lazăr m-a trimis cu o coroană de flori. Ne-am dus cu maşina teatrului la crematoriu. Ajungem acolo şi ce vedem? O mare de oameni. «Nici nu se putea altfel, m-am gândit, doar nea Fane era actor mare.» Erau vreo 700 de oameni. Mi se făcuse şi teamă că n-o să ajung cu coroana din cauza aglomeraţiei. Înaintam, înaintam, dar nu recunoşteam pe nimeni. Mă apropii de cruce, citesc. Nu era numele lui nea Fane. Era alt mort. Am început să-l caut. În fiecare cameră era câte un mort. Treceam în fugă. Nu era prea uşor. L-am recunoscut după nas. Era nea Fane, foarte bine îmbrăcat şi singur. Da, era absolut singur. Avea o lumânare aprinsă. M-am învârtit pe-acolo. Nu aveam cu cine vorbi. Am pus coroana lângă nea Fane. Am mai stat vreo 30 de minute şi am plecat acasă”.
... despre Ștefan Mihăilescu Brăila
Rodica Mandache: „Regizorilor le era frica de el, il distribuiau greu. Partenerii, bieti oameni pe acest pamant, ii cautau mai degraba «sordidul» din viata decat «fantasticul» de pe scena. Era atipic. Dezradacinat. Fara prieteni. Si, peste toate, mai era si constient de valoarea lui mare, foarte mare."
Olga Bucătaru: "Braila era fioros. Te ingheta pe scena cu pofta unui Polifem flamand si intrezareai doar cum apoi se linge pe buze incantat. Imi spunea ca joaca pentru partener. In «Escu», in monologul de final, cazand de pe scaunul pe care isi tinea discursul, imi improvizam o miscare cu spatele la public, ca sa nu se vada ca mor de ras. Nu puteam ramane in personaj atunci, deveneam spectator.(...)".
Ștefan Mihăilescu Brăila: "Nu militez pentru simplitate si sinceritate in joc. Adica actorul sa fie convins in tot ceea ce face, in numele personajului. Sunt desigur pentru o simplitate in joc, dar o simplitate colorata si stralucitoare. Si asta e un proces chinuitor. Adica actorul sa caute, sa caute, sa scormoneasca mereu, sa-si verifice mereu posibilitatile. Astazi, actorii... unii cauta, se framanta, altii insa dorm si se trezesc numai la aplauzele adresate celorlalti actori si nici atunci de-a binelea!"
Surse: wikipedia.org, Jurnalul Național, cinemagia.ro.
