"Locul pe care doresc sa-l ocup, intr-o Istorie a literaturii romane, scrisa in anul 2000, este primul. Doresc sa fiu cel mai important poet roman." Anii 2000 au venit si-au inceput sa treaca, ce era viitor, in 1979 cand Adrian Paunescu ii facea aceas¬ta maturisire lui Florin Mugur, intr-un interviu, au devenit, iata!, deja trecut... Timpul s-a grabit si a furat cu el tristeti si poezii inca nescrise... si s-a facut loc de o istorie a literaturii romane in care Adrian Paunescu sa fie "cel mai important poet roman", iar acea istorie a literaturii a in¬ceput "sa se scrie" demult, inca de-atunci de la inceput de la "Ultrasentimente"... Este vie si se cheama poporul roman.
Poezia lui Adrian Paunescu era neincadrabila vreunei categorii. Placea. Era iubita. Facea sa vibreze lumi intregi... Emotiona. "Poemele lui Adrian Paunescu trebuie citite tinand mereu seama de aceasta arta poetica «pe dos», in care starea de spirit declarata cu naivitate inselatoare se traduce prin contrariul ei"...
Poezia lui Adrian Paunescu este inainte de orice o poezie de atitudine, raspicata si fatisa. Marin Sorescu a fost de parere ca Adrian Paunescu a venit in poezie cu armele gladiatorului roman care a luptat deopotriva pentru paine si circ. Painea poeziei, adica adevarul simplu, hohotul omenesc trait cu intensitate, iar circul - dreptul la plasmuire si joaca de-a orice. In sfarsit, Marin Sorescu a scris ravasitor cu peste un sfert de secol in urma: "Ma incearca banuiala ca Adrian Paunescu ar fi capabil sa scrie si mort. Tot despre viata. In primul rand, le-ar face epitaful tuturor celor din jur si s-ar lupta sa apara. Apoi, i-ar trezi sa le citeasca, declamand frumos. Apoi, i-ar convinge sa joace fotbal si sa tina cu echipa lui. Apoi, le-ar lua un interviu mergand la cauze - si culmea: le-ar gasi si leacul. As vrea sa fiu intr-un cimitir cu el". ("Usor cu pianul pe scari"; 1985)
