Si pentru ca multe dulciuri se pot incadra in aceasta descriere, nu e de mirare ca „granita" dintre cozonac si paine, biscuiti si chec este vaga. La originea tuturor este painea. Unele paini romane, care erau imbogatite cu oua si unt, au avut probabil consistenta cozonacilor.
Printre verstigiile unor comunitati neolitice s-a gasit o forma de aluat de cozonac. De fapt, erau doar niste graunte sfaramate, inmuiate si coapte pe o piatra calda.
Din negura Egiptului antic
Egiptul antic a fost prima cultura care a lasat dovezi ale unei adevarate pasiuni pentru gatit. Egiptenii au inventat si dezvoltat metode sigure de a gati si primele forme de cuptoare, in care preparau o mare varietate de feluri de paine. Multe erau indulcite cu miere si mancate ca deserturi.
Grecii aveau un tip de cozonac cu branza indulcit cu miere si nuci strivite, care se numea "plakous". 
Romanii au creat primele forme ale cozonacului cu stafide si nuci sau alte fructe uscate. La inceput, au avut doar doua varietati numite "libum" si "placenta".
"Libum" era un cozonac micut, ce se folosea numai pe post de ofranda adusa zeilor. Mai tarziu au aparut variante mai mari, care erau consumate si de oameni.
O alta ofranda speciala era "placenta" mai elaborata, un cozonac cu branza care a ajuns din ce in ce mai diversificat, cu stafide, alune si care se servea obligatoriu cu vin dulce (pasca de astazi). Totusi, romanii nu s-au limitat la atat, iar in perioada Imperiului tarziu au devenit maestrii in manuirea drojdiei.
In Evul Mediu, brutarii europeni gateau foarte des cozonaci cu fructe uscate pentru ca tineau mai mult timp. Desigur, atunci cozonacul nu era atat de pufos.
Cozonac in loc de... paine
Controversata regina a Frantei, Maria Antoaneta, a ramas in memoria publica prin fraza "Daca n-au paine, sa manance cozonac!".
La vremea cand aceste vorbe au fost rostite, in Franta era foamete, iar ironia puerila a reginei nu a fost bine venita.
In ceea ce priveste Marea Britanie, prima reteta de cozonac apare intr-o carte de bucate scrisa in 1718, autoarea recomandand sa fie copt in forme lungi si mai subtiri, aceasta forma ramanand consacrata pana in zilele noastre.
Intre vechi si modern
Pana la jumatatea secolului al XIX-lea, francezii adaugasera la meniu al treilea fel, "desertul", care continea foarte des cozonac.
Tot in acest secol, tehnologia a ajutat la usurarea procesului gatirii cozonacului. Bicarbonatul de sodiu, inlocuit curand de praful de copt au fost folosite in locul drojdiei, facand aluatul sa creasca mai mult cu mai putin efort.
De asemenea, aparitia cuptoarelor cu temperatura controlata a fost un alt pas spre usurarea gatirii.
Istoricii gastronomi insa sunt aproape cu totii de acord ca reteta cozonacului, asa cum il cunoastem noi astazi, a fost consacrata in secolul al XiX-lea de europeni.
Dupa multe transformari si metode de preparare, cozonacul s-a consacrat la fiecare popor intr-un alt fel.
Romanii il prefera pe cel pufos si mult crescut, framantat cu drojdie de bere, englezii - pe cel mai uscat, cu fructe confiate, francezii il prefera in forme mai mici, cu multa ciocolata sau cu diverse umpluturi.
Ceea ce a ramas comun peste tot in lume este sentimentul de sarbatoare pe care il aduce acest desert special.
Citeste si Revista Felicia
Foto: www.bucharestdailyphoto.com
