Comunitatea romanilor din Strasbourg arata ca un panou de onoare. Multi medici renumiti, multi functionari la institutiile europene, multi studenti. "90% dintre cei din comunitate sunt doctori in ceva", explica preotul Vasile Iorgulescu. Sunt ocupati, exigenti, seriosi, dar in acelasi timp solidari. Asa ca nimeni nu se mira ca studenta care spala cu sarg vase, in bucataria bisericii, e vreo fiica de ministru, iar cea care sterge geamurile numara mai multe doctorate.
"In fata lui Dumnezeu nu exista titlul universitar", spune preotul, incantat de evolutia comunitatii romanesti. Daca azi romanii se aduna la biserica, se viziteaza, se ajuta, in urma cu 27 de ani, cand preotul, sotia sa si cele doua fiice au ajuns la Strasbourg, romanii se temeau unii de altii. 30-40 de persoane se adunau la slujbe, insa cum nu se stia ce a "infilitrat" Bucurestiul, oamenilor le-a luat mult timp pentru a capata incredere, pentru a se cunoaste si a se ajuta, ca o adevarata comunitate.
Inainte de venirea unui preot din tara, locurile in care se vedeau romanii erau cele doua cimitire (cel de la Soultzmatt si cel de la Haguenau), in care sunt ingropati soldati romani, prizonieri ai germanilor pe frontul din Alsacia-Lorena. La aceste cimitire mergeau cateva zeci de romani din zona Strasbourgului, dar si din orasele germane apropiate, pentru a se reculege la mormintele soldatilor si ca sa dea pomana.
Citeste tot articolul pe Jurnalul!
Foto: Jurnalul
