Minunile din Săptămâna Patimilor. Se poate și în România. „În viața mea n-am văzut infirmiere atât de simpatice, vesele, spirt la treabă, împărțind zâmbete când împart mâncarea, întrebând de sănătate. ”

Urmărește A1 pe Discover

Am devenit cunoscuți, inclusiv pe meleaguri străine, pentru felul jalnic în care arată unele spitale, pentru modul brutal cu care ne sunt tratați bolnavii, pentru șpăgi date medicilor pentru a-și face datoria și câte și mai câte.

În tot acest decor cenușiu și lipsit de speranță, mai există câte o luminiță, care ne face să ne gândim că și la noi se pot întâmpla lucruri frumoase. Și ce dovadă mai clară vrem decât povestirea unei mămic ajunse la unul dintre cele mai importante unități spitalicești din București și din România.

Mămica se numește Ana-Maria Caia, iar experiența trăită în ultimele zile, deși pare desprinsă dintr-o carte de povești, e cât se poate de reală și adevărată.

În câteva cuvinte, Ana-Maria reușește să ne transmită un sentiment pe care mulți dintre noi îl uitasem demult într-un ungher al minții noastre acaparate de nenumăratele probleme cu care ne confruntăm zilnic.

„De joi seara trăiesc într-o stare de continuă uluire. Am ajuns cu fiica mea la Institutul Național de Boli Infecțioase "Prof. Dr. Matei Balș", la camera de gardă, pe seară, la indicațiile medicului de familie, după ce trecusem și printr-o clinică privată pentru consult, unde ne-am dus boi și-am venit vaci, vorba aia veche. Aveam niște emoții groaznice, stătusem cu ea o zi internată acolo, acum 13 ani, într-o mizerie fizică și-un dezastru uman și moral greu de redat în cuvinte. Îmi amintesc cum erau 35 de grade în saloane, afară cald, copilul febril și un medic, for fucks sake, medic chiar, m-a certat că stau pe culoar cu copilul în curent. Când am ajuns acum la camera de gardă, m-a luat cu leșin: curat, frumos, rapid, zâmbete, rezolvat situații, sistem informatizat care știa că mai fusesem acolo cu copilul acum 13 ani, prin urmare îi aveau CNP-ul și datele. Medicii ireproșabili, de la atenție pentru bolnav la respect de-ăla adevărat pentru copil, cu grijă să nu-i lezeze demnitatea, să n-o facă să se simtă inconfortabil. Cu ne scuzați că trebuie să așteptați 5 minute și altele asemenea care nici în privat nu se întâmplă neapărat. Recunosc că-i greu și așa, că te-aștepți veșnic la un mic abuz, la o mică luare la trei păzește, așa că am intrat într-o stare de anxietate cumplită: or vrea ăștia ceva de la mine, or fi medici pe bune, mă rog, nu prea știam cum să reacționez. Până am ajuns eu acasă să iau bagajele, copilului îi recoltaseră analizele și era veselă ca un cintezoi de ce simpatice sunt asistentele și cum zâmbesc și cum n-o doare.
Saloanele au două paturi complet automatizate, foarte confortabile, curățenia e curățenie, pur și simplu lună, obiectele de mobilier colorate și practice, frigider măricel, prize câte vrei, plasmă pe perete, baie proprie, dezinfectant la intrare, dezinfectant la chiuvetă. Intră doar mamele (rarisim tați, la schimb cu mama), cu papuci și halat de unică folosință. Nu miroase a spital, a mâncare, a închis. Secțiile au o recepție la intrare la care stau asistente, infirmierele preiau orice e nevoie de dus în saloane. Mâncarea e bună, sigur, de spital, dar arată bine, e gustoasă, vine în farfurii de porțelan estetice.
Și totuși, șocul cel mai mare nu e că sunt condiții materiale, că pe-astea le cumperi cu bani. Uimirea vine de la personalul spitalului. În viața mea n-am văzut infirmiere atât de simpatice, vesele, spirt la treabă, împărțind zâmbete când împart mâncarea, întrebând de sănătate. Asistentele asemenea, răbdătoare, iscusite și iar și iar zâmbind și zâmbind, de zici că le-au școlit în Germania. Medicii vin în salon să-ți explice ce și cum dacă îți trebuie, vorbesc cu tine, nu suferă de niciun sindrom de superioritate, nu te simți nici mic, nici prost, nici nervos în prezența lor. Și zâmbesc, domle, zâmbesc, de parcă chiar ar ști că nu-i costă nimic să facă asta.
Recunosc că în noaptea internării mi-am umplut portofelul de bancnote mici și mari, din reflex. Azi mi-e rușine de mine că am făcut asta, oamenii de la Matei Balș de la pediatrie n-au buzunare de șpagă, pur și simplu eu n-aș fi știut să dau pentru că ei nu știu să primească.
Cred că și poveștile astea merită spuse, pentru că și spitalul ăsta e parte din sistemul nostru de sănătate. Suntem traumatizați complet de ce istorii negative auzim sau trăim, eu schelălăiam de durere când am realizat că n-am ce face și trebuie să îmi duc copilul la un spital de stat, iată că n-aveam niciun motiv să mă sperii. Pe de altă parte, dacă la Balș se poate, e cu atât mai revoltător că în țara asta sunt atâtea locuri în care nu se poate și nu se face. Ce au ăștia în plus de zâmbesc atâta și ce au alții în minus de zici că-s posedați de duhurile nefericirii când își fac meseria? Fiică-mea a plecat de acolo convinsă că în spital e foarte cool: televizor pe Comedy Central, mobil cât poftește, curățenie, empatie, servit la pat etc. N-aș vrea să afle, vreodată, altceva”.

Nu-i așa că pare ireal? Nu-i așa că pare prea frumos să credem că lucrurile acestea se petrec în România? Ei bine, da, astfel de minuni se mai întâmplă și lângă noi...