SPECIAL! Deportata in URSS cand avea 17 ani. "Doamne, Doamne, sa nu mai ajunga nimeni acolo!"

Calvarul etnicilor germani a inceput in 10 ianuarie 1945. 75.000 de sasi si svabi au fost luati de la casele lor si inghesuiti in trenuri. Au ajuns in Uniunea Sovietica. Dupa cinci ani, doar 30.000 dintre ei s-au mai intors in Romania. Pentru ceilalti, lagarele de munca din URSS au fost ultima casa… Rozalia Niklaus este unul dintre supravietuitori.

Publicat: Joi, 05 Ianuarie 2012, 00:00 | Actualizat Joi, 28 Iunie 2012, 21:48

15 ianuarie 1945, localitatea Santana, astazi in judetul Arad. Soldatii bat la usile gospodariilor etnicilor germani... Din case sunt ridicate fete, femei, baieti si barbati. Au ajuns si la casa familiei Niklaus. Au navalit si le-au luat pe Anna, Barbara si Rozalia. Degeaba tatal lor a incercat sa le explice ca Rozalia nu avea inca 17 ani.

"Nici nu stiu ce erau, rusi sau romani, vorbeau romaneste. Eram atat de speriata. Trebuia sa le ia pe cele de la 18 ani in sus, dar au luat pe cine au vrut. Tata le-a zis ca nu am 18 ani. Au spus ca imi vor da drumul daca nu am 18 ani. Ne-au luat pe toate trei. Impreuna cu mine, Anna, ce avea 24 ani, si Barbara - de 20. Ne-au dus la scoala. Am stat acolo doua sau trei zile, la gramada. Dormeam cum puteam. Tot aduceau oameni din sat. Tot mai multi si mai multi. Era frig. Nu au dat voie rudelor sa se apropie de scoala. Apoi am aflat ca tata si alti vecini au carat lemne la gara. Dupa acele zile ne-au incarcat in camioane, supravegheati de santinele. Am fost in jur de 700 de persoane, mai multe femei", isi aminteste astazi Rozalia Niklaus.

Cei aproximativ 700 de etnici germani din Santana au fost incarcati intr-un tren cu care se transportau vitele. Vagoanele au fost inchise si au pornit. Au mers 18 zile.

In lagar

Articolul continuă după reclamă

Dupa 18 zile, trenul a oprit. Undeva in zona Dnepropetrovsk, Ucraina de astazi. Incarcati in camioane si paziti de santinele, oamenii au fost dusi si cazati in niste blocuri bombardate. "Eram cam 2.000 de oameni. Ne-au cazat in niste camere pline cu plosnite. Erau paturi suprapuse, cu saltele din paie. Dormeam cate doua in pat. Toalete nu existau, trebuia sa mergem afara in camp. Sobolanii erau uriasi", spune femeia.

Mancarea invariabil, aceeasi: doua linguri de arpacas, patru-cinci galuste din faina de orz, ce aratau si aveau gust ca de rumegus, niste varza oparita, cateodata conserve.

"Ne era foame mereu. N-am vazut nici un magazin cat am stat eu acolo. Ne mai dadeau si niste peste imputit. Nici astazi nu mai vreau sa mananc peste, de la el am fost internata, de nu am stiut de mine. Eram de-a dreptul fericiti cand gaseam la gunoi niste coji de cartofi, pe care le spalam si apoi le fierbeam. Oua si lapte n-am vazut niciodata cat am stat in lagar. Imi amintesc ca vorbeam intre noi si unii spuneau ca atat isi mai doresc sa manance sunculite facute ca la noi acasa. Dupa ce ne-am intors acasa, o cunostinta a murit. A mancat prea mult. I se micsorase stomacul in lagar si dupa ce a consumat atata sunca i s-a blocat stomacul".

Citeste articolul integral in Jurnalul!