Urmărește A1 pe DiscoverAnastasia Nichita are 25 de ani și a câștigat medalia de argint la lupte libere feminin la Jocurile Olimpice de la Paris 2024, la categoria de 57 de kilograme.
Tânăra a reprezentat Republica Mondova, aducând prima medalie de argint în ultimii 24 de ani. Republica Mondova se mândrește cu încă două astfel de medalii în palmares.
„E un rezultat spre care am tins practic toată cariera mea sportivă şi, în sfârşit, pot să zic că visul meu a devenit realitate. Este argint, dar pentru mine e mai scump decât aurul sau orice alt metal din această lume”, a declarat sportiva, conform unei surse.
Maia Sandu, președintele țării, a primit-o la întoarcere ca pe o adevărată eroină. Aceasta a fost întâmpinată și de alți susținători, însă absența notabilă a fost familia Anastasiei. Părinții tinerei au lipsit de lângă ea.
Citește și: Ancuța Bodnar, în trafic cu mașina primită de la Ion Țiriac. Ce s-a întâmplat după doar câteva sute de metri
Drama neștiută a Anastasiei Nichita, medaliată cu argint la Jocurile Olimpice de la Paris. De ce nu i-au fost alături părinții
Părinții Anastasiei nu au felicitat-o pentru performanța de la Jocurile Olimpice din acest an.
„În primul rând vreau să dedic medalia fratelui meu care m-a adus pe salteaua de lupte. El din păcate nu mai e în viaţă, dar sunt sigură că se bucură de acolo de sus. Şi desigur vreau să dedic medalia celor care au fost implicaţi în procesul meu de pregătire, oamenii care s-au bucurat din suflet pentru mine. Nu este medalia mea, e a întregii ţări. Am primit o sumedenie de mesaje de încurajare şi asta chiar motivează”, a menționat Anastasia la întoarcerea acasă.
Deși medaliata olimpică și-a clădit o carieră impresionantă și o familie fericită alături de antrenorul său, Valeriu Mircea, aceasta vorbește cu tristețe și durere în suflet despre părinți.
„Tata venea beat acasă și o bătea pe mama. Se întâmpla destul de des. Îmi amintesc că deseori mă băgam în fața mamei și îl rugam pe tata să n-o bată”, povestește Anastasia.
Tocmai de aceea mama sportivei a fost nevoită să părăsească Republica Moldova, ducându-se în Italia. Anastasia și fratele său au rămas în grija bunicilor.
„Dacă ar fi rămas în Moldova, cred că nu mai era printre noi, pentru că bătăile de care avea parte erau destul de serioase. Împreună cu fratele am rămas în grija bunicii”, mai adaugă ea.
„Mama nu mi-a scris, am văzut că a comentat nişte postări şi am văzut că e şi ea bucuroasă, asta e. Aş fi vrut să mă felicite, să-mi scrie un mesaj sau să mă sune, dar nu pot găsi un răspuns la acest capitol. Tata la fel, nu m-a felicitat, nici mesaj, nici apel, nimic. Ultima dată am vorbit cu el acum doi ani”, a precizat în încheiere medaliata olimpică.
Anastasia Nichita a fost primită ca o eroină în Republica Moldova și, în ciuda durerii din suflet, sportiva s-a bucurat alături de susținătorii săi, cărora le promite că o să muncească pentru a aduce acasă și aurul la competițiile următoare.
„Mă bucur că am reușit să scriu istorie și această medalie frumoasă este la mine în mână”, a declarat aceasta într-un interviu, imediat după ce s-a dat jos de pe podium. „Am suferit o fractură la coastă și genunchi, am avut un an foarte greu, din februarie până în aprilie eu nu am putut să mă antrenez la saltea, dar am reușit”, a mărturisit tânăra.
„Ca antrenor, sunt foarte bucuros pentru ea, știu prin ce a trecut pentru această mediale”, a declarat și Valeriu Mircea, antrenorul și soțul sportivei. „Cred că sunt cel mai bucuros soț de pe planetă.”
Visul Anastasiei a fost să participe la Jocurile Olimpice. I s-a îndeplinit „parțial”, după cum mărturisește:
„Visul meu a devenit parțial realitate. Desigur, orice sportiv visează la titlul suprem de campion olimpic. Eu am ajuns aici și am văzut că este posibil. Nu vreau să fac promisiuni, dar o să încerc ca la Olimpiada din Los Angeles să sparg gheața și să fiu prima sportivă din Republica Moldova care obține aurul olimpic.
Dar până atunci, o să iau desigur o mică pauză o să mă reabilitez și o să vin cu forțe noi pe salteaua de lupte.”
Ancuța Bodnar, în trafic cu mașina primită de la Ion Țiriac. Ce s-a întâmplat după doar câteva sute de metri...
