Urmărește A1 pe DiscoverAceasta a început să își spună povestea vieții într-o biografie intitulată “Always Young & Restless: My Life on and Off off America’s #1 Daytime Drama,” în care aduce vroba atât despre reușitele din carieră, dar și despre felul în care a fost molestată în copilărie și despre cum a fost crescută de o bunică cu probleme mintale, potrivit variety.com
Întrebată ce a făcut-o să se simtă pregătită pentru a face cunoscută tuturor povestea vieții sale, ea a răspuns:
"De fapt, a fost un proces de 10 ani. Familia mea, agentul meu, desigur, au fost de părere că povestea mea de viață trebuie spusă: „OK, tu porți cu tine o carte” și am spus: „Am știut întotdeauna că sunt o carte, că port o carte în mine - pentru că este atât de neobișnuită”. Dar când m-am pus prima oară să o încep, din anumite motive creierul meu a vrut să scrie mai întâi capitolele întunecate.
Nu știu dacă voiam doar să-i scap de acele lucrui prima dată, dar asta a fost, strategic, probabil că nu era o idee bună, deoarece după doar câteva capitole am început să am atacuri de panică și atacuri agorafobe - toate acele lucruri vechi au venit înapoi spre mine. Așa că am făcut câteva pauze în redactare. Soțul meu a fost foarte surprins, „Oh, vei scrie o carte? Haide, să o facem, să o facem!” Și îi spuneam mereu: „Uite, nu sunt pregătită”. Eram reținută, însă într-o zi m-am trezit și m-am așezat și am spus: „Sunt gata”
"Nu trăiam deloc viața unei fetițe normale"
Artista a fost și este în continuare în căutarea echilibrului, a normalului. Aceasta a trăit în copilărie într-o familie unde "normalul" era o definiție lipsă în viața sa.
"Permiteți-mi să prefațez acest lucru cu: titlul este în regulă, dar am vrut întotdeauna ca numele acestei cărți să fie „Căutând normalul”, deoarece asta a rezonat cu adevărat în mine. Editorul a avut propriile idei și este în regulă, dar cred că, spre deosebire de majoritatea actorilor-copii. În copilărie am știut foarte devreme că nu trăiesc într-o gospodărie normală. Nu trăiam deloc viața unei fetițe normale. Dar pentru că eram un copil care muncea, puteam să fiu angajat și să merg la un studio și să joc rolul unei fetițe normale.
Și tot echipajul și distribuția erau mai normali decât bunica mea și mediul pe care îl aveam în casa mea. Asta era totul pentru mine - că se vor juca cu mine și mă vor trata cu bunătate și respect. Pentru asta eram atât de disperată, pe lângă sentimentul de apartenență la o comunitate. Chiar nu aveam nimic în rest. Mă aflam într-o gospodărie de tezaur, nu aveam voie să am prieteni - mi-a afectat atât de mult fiecare aspect din viață"
Abuzurile despre care pomenește au stat "în mâinile" unor jucători de la Hollywood, precum Cosmo Morgan, fondatorul Teatrului pentru copii de la Hollywood
"Menționez foarte devreme [în carte] că am o amintire foarte ciudată în copilăria timpurie - și am întâlnit doar o altă persoană care are și asta - dar îmi amintesc totul, iar jurnalele mele din copilărie au fost foarte interesante."
"Am toate jurnalele mele de pe vremea când aveam 7 ani și apoi, ca adult, am toate agendele mele și vă pot spune la ce dată am făcut un interviu. Așadar, a avea toate acestea a fost minunat pentru referințele la ce s-a întâmplat și când. Dar îmi amintesc totul și asta a fost probabil o parte a problemei mele: când am început să scriu aceste lucruri întunecate, mintea mea m-a dus chiar acolo și eram în cameră, iar aceasta este o binecuvântare și un blestem."
"Durerea va rămâne așa cum a fost pentru totdeauna"
"Am crezut că am lucrat la toate, cu toți anii de terapie, medicamente și tot, dar așa cum am învățat foarte repede când m-am așezat prima dată, „Mmm nu”. Nu te lasă niciodată cu adevărat; va trăi întotdeauna în interiorul tău - în inima și în capul tău - și trebuie să găsesc modalități de a face față."
Bunica bolnavă mintal a fost cea care știa despre abuzurile pe care le îndura nepoata ei pe platourile de filmare
"De la prima dată când lucrurile au început să apară literalmente în fața ochilor ei - aveam 4 ani - știam inerent că acest lucru era greșit. Stătea probabil la cinci metri distanță de noi și îmi amintesc că o priveam cu ochii care spuneau: „Vezi ce se întâmplă? Ai de gând să faci ceva în legătură cu asta? ” Și, bineînțeles, nu a făcut-o și cred că am știut din prima instanță că nu va vorbi niciodată despre asta.
Nu a avut niciun rost să aduc vreodată în discuție. Toată casa se temea de ea. Ne-am plimbat pe coji de ouă pentru că ea ar putea să plece și să țipe ore în șir și, bineînțeles, nu am putut face nimic în acest sens. Este un mediu terifiant când ai pe cineva complet irațional."
