Urmărește A1 pe DiscoverŞi dacă aveai impresia că tu ai trecut prin cele mai penibile situaţii, te asigurăm noi că te înşeli amarnic. Unde mai pui când realizezi că, de fapt, drama pe care o trăiești nu este altceva decât închipuirea minții tale obosite.
Ştiţi episiodul ăla din "Copiii de la 402", când Nancy Francis, unul dintre personajele seriei de desene animate, îşi cauta disperată brăţara, acuzându-i pe ceilalţi de furt? Ei bine, ce să vezi? Bijuteria se afla chiar în buzunarul ei.
Povestea de mai jos vă va amuza teribil, promitem!, chiar dacă, la început, lucrurile par cât se poate de serioase. Şi există şi o morală, pe care vă lăsăm să o descoperiţi singuri la finalul lecturii
"Prietena mea ajunge la muncă frântă. E transpirată şi răvăşită. În halul în care se prezintă, nu poate să-mi treacă prin cap decât că vine de la un amant. Mă mai uit o dată la ea. Pe naiba, vine de la doi. E îmbrăcată într-un deux-pieces şi adidaşi. (...)
- Eşti ok? întreb, deşi realizez că nu e ok deloc.
- Am venit pe jos. Mi-a fost frică să iau metroul (...) Ok, să încep cu începutul, zice. Aseară eram cam obosită când am plecat de la muncă, poate ai observat. M-am îmbrăcat, mi-am pus căciula, ştii căciula aia nouă, maro, cu ciucure?!
Am plecat frântă spre casă, continuă povestea prietena mea, m-am urcat în metrou şi m-am repezit ca o ţăcănită spre un scaun gol, ţi-am spus, eram foarte obosită. E posibil să fi călcat în picioare câteva băbuţe, dar nu mai puteam să stau în picioare. M-am aşezat pe scaun şi am început să mă gândesc la ce mai am de făcut când ajung acasă. Cred că m-am gândit un minut şi, ce crezi ??!!, am adormit. Am adormit în metrou ca ultima aurolacă (..)
Nu ştiu cât am dormit. Se uitau câţiva la mine să vadă dacă sunt beată. Tocmai când mă pregăteam să-i admonestez din privire, îmi pică ochii pe un domn care stătea pe scaunul din faţa mea. Mdaaaa, cum să-ţi zic? Acest domn de etnie rromă din faţa mea, de vreo 150 de kilograme, degajat îmi zâmbea.
- Deci, domnul rrom îmi zâmbea, cum crezi?
- Cum?… bâigui cuprinsă de frisoanele poveştii Cum?
- Cu căciula mea pe cap.
- Da, cum auzi. Rămân siderată, fără reacţie. Într-un gest discret, duc mâna la cap. Poate totuşi nu e căciula mea. Căciula mea lipseşte. Iată, prin deducţie logică, e căciula mea. Nu-mi vine să cred. Nu a văzut nimeni când m-a tâlhărit, ce credea că sunt moartă?
Stau calmă numărând secundele. Uşa se deschide. Rămân tot calmă, numărând în minte. Chiar înainte să se închidă uşa, îi smulg ” domnului” căciula mea din capul lui şi o zbughesc afară. Uşa se închide. Aşa cum m-am simţit atunci, nu m-am simţit în viaţa
- Ajung acasă într-un suflet. Al meu mă aştepta să mâncăm. Îmi dau geaca jos şi o pun în cuier, în timp ce povestesc febrilă. Al meu, panicat de ce povestesc, ascultă cu atenţie, îngrijorare și gura căscată (..) Se apropie de geaca din cuier, extrage din gluga acesteia o căciulă şi mă întreabă:
-Căciula asta, iubito?
Mă uit ca o oligofrenă când la căciula din mâna lui, când la căciula din mâna mea.
- Doamne-Dumnezeule, ce-am făcut?
- Ce să faci, i-ai furat căciula omului..?!
-Aoleeeeuuu! Ce-o fi crezut lumea? Ce-o crede omul ăla despre mine?
- Eh, ce să creadă, că nici doamnele nu mai sunt ce erau odată…"
Fragment din ”Texte dubioase la cap”, de Mihaela Baran
România, ia și "învață"! Băiețașii de New York, la un popas cu bolidul, în mijlocul străzii. S-au tras în poze... Întâlnire de gradul de zero! Părinții și-au lăsat fiica să se apropie de cal, dar ceea ce a urmat i-a lăsat mască pe toț...
