„Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir. Nu m-au lăsat să merg”. O româncă din Italia, despre viață și moarte în vremea coronavirusului

„Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină”. Și-a trăit ultimele zile singur, pe un pat de spital.

„Sunt vecina. Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină.”

Este realitate cumplită a oamenilor care trăiesc în carantină, în Italia. O româncă blocată în infernul din Italia a transmis un mesaj cutremurător. Cum arată viața, și moartea, în vremea coronavirusului.

Românca a povestit cum familiile vecinilor săi sunt despărţite de carantină şi, cel mai trist, rudele nu sunt lăsate să participe la înmormântarea vreunui bolnav de COVID-19, răpus de boală.

„Am vorbit doar de două ori în această perioadă, o dată strigând una la alta, ca să ne auzim – ea din garaj, eu pe trotuar”

„Mă tot gândesc, de ieri încoace, dacă să scriu asta sau nu. Știți, suntem în Lombardia, regiunea cel mai lovită de epidemie. Am evitat totuși să notez experiențe personale, dacă ele nu sunt relevante pentru fenomen. În ultimele zile, nu am mai scris nici măcar cifrele contagiaților din Italia, pentru că ele devin irelevante în lipsa unei interpretări contextuale.

Exclusiv! Asistentă româncă din Italia: „Se moare pe capete! Suntem trimiși la război, fără arme! Ne refuză testele de COVID-19! O pacientă era să moară în fața mea. Nu voi uita ce a spus!”

Și totuși, viața e făcută din astfel de povești. Iar ceea ce vă voi spune acum este realitatea a mii de familii din Italia ulltimelor săptămâni.

Știam, de câteva zile, că vecinul nostru este internat pe Terapie Intensivă, cu coronavirus. Soția lui se află acasă, în carantină. Am vorbit doar de două ori în această perioadă, o dată strigând una la alta, ca să ne auzim – ea din garaj, eu pe trotuar – și altădată prin interfon. Părea optimistă, spera să treacă totul cât mai repede și viața să meargă mai departe.

„L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg”

Ieri însă am primit mesajul pe care n-aș fi vrut să îl citesc niciodată. “Sunt vecina. Soțul meu ne-a lăsat. L-au dus deja la cimitir, dar eu nu am putut să merg, sunt tot în carantină”.

El și-a trăit ultimele zile singur, pe un pat de spital, ea singură, închisă în casă. Fără să îl mai vadă măcar o dată înainte să fie îngropat. Fără să poată îmbrățișa pe nimeni. Fără să fie îmbrățișată, singură cu toată durerea ei. Am ieșit în stradă, să văd dacă e vreo urmă de doliu, măcar poarta să poată plânge alături de celelalte porți. Nimic. Niciun om, nicio floare.

„Cozi de dricuri, la porțile cimitirelor! Moartea umblă pe străzi. Copiii desenează curcubee și le agăță la ferestre!”. Adevărul despre coșmarul trăit de românii din Italia, din cauza coronavirusului!

„Niciun om, nicio floare”

Nu vreau să dau lecții, cred că toată lumea a înțeles deja dramatismul situației. Mobilizarea pe care o văd în România, cel puțin din partea societății civile, mi se pare fantastică. Răspunsul e mult peste nivelul de conștientizare din Italia, la începutul epidemiei.

Singurul lucru pe care poate mi l-aș mai dori este să rămânem oameni și cu cei care ar fi putut lua virusul. Să-i mai întrebăm de sănătate.

Sănătate!”, a scris Adela Mohanu, pe pagina de Facebook.

„O vedem la geam, plângând”. O femeie este blocată de două zile în casă cu cadavrul soțului ei, ucis de coronavirus. „Nimeni nu se atinge de ei!”