La jumătatea secolului XIX Europa clocotea de numeroase teorii nihiliste, anarhiste, revoluționare, iar comunismul și socialismul sunt doar două exemple materializate ale acestora.
Aceste teorii se întâlneau într-un punct comun: nemulțumirea față de starea societății, de revoltă la adresa Ordinii și Autorității, în orice fel și chip s-ar fi manifestat.
Revoluțiile din 1848 care avuseseră loc în multe țări, printre care și în Franța, aveau diverse cauze și rezultate, dar cert este că deși se revendicau apărătoare ale claselor defavorizate (în special muncitorime), erau conduse de oameni care nu aveau nimic în comun cu proletariatul.
Revoluționarii vremii erau preocupați de felul în care se putea genera un curent de agitație care mai apoi să se răspândească în întreaga lume, iar răspunsul a fost unul evident: slăbiciunea și vulnerabilitatea unei națiuni avea să fie ocazia perfectă.
Tocmai de aceea, conducătorii acestor revoluții concretizaseră teoria conform căreia șasnsa prezentată de războaie era cea mai bună oportunitate pentru instaurarea unei astfel de reforme.
În cazul Comunei din Paris acest lucru s-a întâmplat odată cu sfârșitul Razboiului Franco-Prusac, un conflic bizar la care Napoleon al III-lea a pornit, fără a avea o bază militară pregătită pentru o astfel de confruntare.
Revolta a fost declanșata din cauza dezastrului suferit în război, dar și din cauza nemulțumirilor muncitorilor francezi. Atsfel, Garda Națională, care apărase Parisul în timpul războiului, alături de clasa muncitoare au preluat conducere orașului.
Deși la conducere se presupunea că se află proletari, adică oameni care făceau parte din clasă salariată a cărei singură posesie, cu valoare materială semnificativă, este forța sa de muncă, liderii inițiali ai Comunei erau în proprție mari burghezi, iacobini sau anarhiși.
Parizienii, mai ales muncitorii și clasa de mijloc, susținuseră de mult timp ideea unei republici democratice. O cerință a lor era cea ca Parisul să aibă autonomie locală și propriul său consiliu local ales, un drept de care beneficiau orașele franceze mai mici, dar nu și Parisul, deoarece guvernul național se temea de nesupunerea populației capitalei.
O altă dorință asociată, dar mai puțin articulată, era cea pentru un mod mai „drept” de gestionare a economiei, dorință rezumată în chemarea populară pentru „la république démocratique et sociale!” („republica democratică și socială”)
Deoarece Comuna a rezistat în total doar șaizeci de zile, doar câteva decrete au fost chiar aplicate. Printre acestea se numărau:
- separarea bisericii de stat;
- abolirea muncii pe timp de noapte în sutele de brutării din Paris;
- acordarea de pensii concubinelor necăsătorite și copiilor membrilor Gărzii Naționale uciși la datorie;
- libera returnare de către casele de amanet a uneltelor muncitorilor și a obiectelor casnice în valoare de până la 20 de franci, luate în timpul asediului;
- amânarea datoriilor comerciale și abolirea dobânzii;
- dreptul angajaților de a prelua și de a conduce o întreprindere în cazul în care este abandonată de proprietar; Comuna a recunoscut totuși, dreptul la compensație proprietarului anterior.
Unele femei au organizat o mișcare feministă, pe baza mișcărilor anterioare din 1789 și 1848.
Astfel, Nathalie Lemel, o legătoare de cărți socialistă, și Élisabeth Dmitrieff, o tânără rusoaică exilată, membră a secțiunii ruse a Primei Internaționale, au înființat Union des femmes pour la défense de Paris et les soins aux blessés („Uniunea Femeilor pentru Apărarea Parisului și Îngrijirea Răniților”) la 11 aprilie 1871.
Crezând că lupta lor împotriva patriarhatului poate fi efectuată doar printr-o luptă globală împotriva capitalismului, asociația a cerut egalitatea între sexe, salarii egale pentru femei, dreptul de divorț pentru femei, dreptul la educație laică și profesională pentru fete.
Au cerut și suprimarea distincției între femeile măritate și concubine, precum și între copiii legitimi și cei nelegitimi. Ei au susținut abolirea prostituției (obținând închiderea caselor de toleranță, bordeluri legale).
Comuna din Paris a fost dezintegrată în timpul “Săptămânii sângeroase” din 21-28 mai 1871, când armata regulată s-a întors şi a preluat controlul oraşului. După cum afirmă numeroase surse, trupele regulate au omorât mai multe persoane decât comunarzii şi simpatizanţii acestora, declanşând un adevărat măcel.
Ea nu a rezistat deoarece ilustra perfect una dintre problemele celor mai mari ideologii de la acea vreme: curentele de stânga nu erau decât inițiative anarhice, care propuneau doar moduri de dărâmare a ordinii existente, fără a propune însă teorii economice care să modeleze felul în care putea funcționa societatea utopică pe care și-o închipuiau, fără să aibe o bază de studiu sârguincioasă care să sprijine dorințele și imaginea idilică pe care o aveau asupra reformei.
Parisul a fost distrus în proprție de 25%: Au fost ruinate tezaure, canintăți imense de moșteniri culturale, tablouri, sculputuri, manuscrise-toate pierdute în mod irecuperabil.
Comuna din Paris a durat 73 de zile și a devenit prima materializare a comunismului. Ideile vehiculate la acea vreme de anarhiști și filosofi au ajuns materializare sub forma primului guvern comunist al Planetei.
Comuniştii din ziua de azi consideră, încă, fenomenul ca pe un precursor, prima materializare a teoriei comuniste. Descendenţii acesteia şi moştenirea sa destructivă se întind până în ziua de azi.
Sursa: Râvna
O bătrână infectată cu noul coronavirus și-a sărbătorit ziua de naștere în carantină. Momentul în care vecinii îi cântă ... „Nu-mi pot abandona iubirea vieții”. Doi bătrânei au sărbătorit 67 de ani de căsnicie separați de un geam: „Nu sunt feri...
