”Oglinzile”. Asta jucau la grădiniță. Trebuia să stea nemișcat până un coleg îl găsea. Sau până când doamna educatoare punea capăt jocului. Asta a făcut și în tragedia de la Bataclan. Trei ore nu s-a mișcat. Mama, Elsa, și buni, Patricia, l-au acoperit cu ale lor corpuri. Louis, miracolul de cinci ani, a scăpat. Cele mai dragi ființe din viața sa, nu
Făcuse asta de zeci de ori. De zeci? De sute! Era ”mort” după ”Oglinzile”. Se ascundea, la grădiniță, pe unde putea. Stătea acolo, pitulat, mort în păpușoi, minute întregi. Nici măcar nu respira. Colegii îl găseau din ce în ce mai greu. Devenise un fel de expert. Uneori, puștii se predau - obosiseră să tot scotocească după el. Atunci, doamna educatoare fluiera finalul jocului. ”Louis Delplace, iar ai câștigat!” Mamăăă, ce-i mai plăcea lui Delplace să fie felicitat de toți. Avea cinci ani.
În seara aia, mami sărbătoarea ceva. Elsa Delplace semnase un contract cu cei de la Manegere Associes, după două luni de probă. Din 2013, de când ea și Jeremy, tati lui Louis, se separaseră, stătuseră în tensiune. Acum, Elsa - care-l putea vedea, după divorț, pe Louis, din două în două săptămâni - era bucuroasă, voia să-și ducă puiul la primul său concert. Da, sună ciudat, la 60 de luni de viață să mergi la ”Eagles of Death Metal”, dar în Franța cei mici au voie la astfel de evenimente dacă sunt însoțiți de adulți. Buni din partea lui mami, Patricia, o chiliancă fiartă pe Salvador Allende, venise și ea.
Se plictisise rapid. S-a apucat să facă ceea ce știa el cel mai bine: să se ascundă și să tacă. Chitic. Când Kalașnikovurile oamenilor ăia răi prinseră a țăcăni, s-a culcat la pământ. Mort. A simțit ceva cald, imediat, deasupra sa. Era mami. Gata, siguranță! Trei ore a stat așa. Nu a respirat, n-a cerut apă, n-a vrut să facă pipi. A așteptata ca doamna educatoare să dea semnalul finalului de joc. Gata, era câștigător! Hai, să aud: ”Louis Delplace, iar ai...”Dar doamna nu a apărut să termine joaca...
S-a trezi la vreo cinci kilometri de sală, undeva, pe coridorul unui spital militar, în Vincennes. Valul îl luase. De fapt, nu valul. O femeie îl zărise. Năuc, pe scaunele sălii ce poartă numele unei operete, ”Ba-ta-clan”, al lui Jacques Offenbach, de pe la 1855. Mami și buni muriseră, prima după ce-l acoperise cu trupul ei. Era plin de sânge...De la mami. ”N-a fost un act de bunăvoință. Pur și simplu nu l-au văzut, pentru că el a stat nemișcat”. Vorbele lui Jeremy, tatăl.
Mami...
Paranteză pentru coincidențe macabre. Prima: bunicul matern, Michael, e consilier municipal în Dugny, orășel ce ține de departamentul Saine Saint-Denis. A aflat printre primii de tragedie. L-au chemat la serviciu. A trebuit să-și recunoască fiica și soția. Moarte. A doua: Elsa și Louis se plimbau, deseori, pe o străduță pe unde trecea autobuzul 148. Cel mic învățase cifrele, le ”silabisea” când trecea mașina. ”Unu - patru - opt”... La volanul uneia se aflase, cu câțiva ani în urmă, Samy Amimour, angajat al RATP. Cel care, vineri, îi omora, probabil, mama și bunica micuțului de cinci ani.
De atunci, Louis, ”Miracolul din Bataclan” nu s-a mai dus la grădi. I-au zis că mami e plecată nițel, dar că se întoarce. N-a mai avut chef nici de ”Oglinzile”. Așa, singur? Abia așteptă să se întoarcă printre prietenii lui, pe care să-i bată, ca de fiecare dată, la fundul gol, la jocul preferat.
Apoi, într-o zi, va afla că terorismul l-a făcut major cu mult înainte de vreme...
Nu te poți uita la el. Cel mai urât om din Zimbabwe a impresionat o lume întreagă!... A scăpat cu viață după atentatul de la 11 septembrie din SUA, apoi a sfidat moartea la Bataclan! El este cel mai norocos...
