Candva, prin 1838, intr-un an deosebit de ploios, coasta unui munte a luat-o la vale si nu s-a mai oprit decat in albia raului Verescheu, pe care a inchis-o, aproape etans, cu un dop monstruos din piatra si argila.
Apoi, in vremurile care au urmat dupa acel accident geologic, apele raului, pravalite volburos din amonte, s-au adunat la un loc, acoperind un codru secular care exista pe atunci acolo. Si au lasat in urma lor mai multe legende. Dar si trunchiurile innegrite de vreme ale unor copaci batrani ce se itesc de sub luciul apelor care, uneori, au o culoare sangerie. Culoare care a si dat numele luciului de apa: Lacul Rosu. Raportat la "nivelul zero" cel marcat de litoralul Marii Negre, altitudinea acestui lac de baraj este 983 de metri.
De cateva decenii bune, locul a fost inclus printre statiunile de odihna si, multi ani la rand, s-a numarat printre "perlele" noastre turistice.
Foarte putini dintre musafirii care ajung aici stiu insa ca atunci cand parcurg traseele din zona se plimba agale pe fundul unui ocean stravechi, un ocean care a existat aici candva, in urma cu peste 170 milioane de ani. Si ca stancile varfului numit de localnici "Ucigasul", la fel ca patul de roca peste care se intinde Lacul Rosu, reprezinta fantoma impietrita a unui ocean stravechi, pe care acum il mai recunoaste doar ochiul atent al omului de stiinta.
Tot articolul, in Jurnalul National
