O familie trăiește într-un grajd și speră că într-o zi își va putea construi o casă doar pentru ea. Oamenii muncesc pentru un salariu simbolic și se bucură că li s-a oferit un adăpost deasupra capului. Un pădurar este salvatorul lor, cel care i-a primit în ograda lui, în schimb oamenii au grijă de animalelel bărbatului, iar pentru asta primesc și o sumă modică.
Singura grijă a Elenei și a soțului ei, este faptul că în doi ani, în locul pădurarului, care va ieși la pensie va veni altcineva, care probabil va aduce altă familie să-l ajute la fermă.
Cei doi, Elena și soțul ei au rămas pe drumuri, de mai bine de cinci ani, când în urma unei neînțelegeri cu frații ei, cu care împărțea casa părintească, au dost nevoiți să plece, să-și caute în altă parte adăpost.
Au apelat la pădurar, omul pentru care munceau din când în când.
“Nu am decât un grajd, dacă îți convine, îl vezi și, dacă tu crezi că sunt condiții de locuit acolo și poți, vii la mine”, povestește pădurarul că i-ar fi spus omului.
“A mai stat cineva care mă ajuta, dar ăla bea, vindea de pe aici, nu mi-a convenit. Ei nu fac prostii, sunt foarte cuminți”, explică pădurarul, referindu-se la Elena și soțul ei.
Grajdul în care trăiesc cei doi soți este format din mai multe încăperi, iar cea ocupată de ei a rămas goală de ani buni, după ce pădurarul a vândut o vacă, pentru că nu mai era rentabilă.
Cuplul este împreună de treizeci de ani, la bine și la greu au trecut prin toate loviturile vieții, iar acum că au mai primit una, s-au hotărât să-i țină din nou piept. Și-au amenajat încăperea din grajd, pentru a avea un loc cald unde să poată pune capul pe pernă noaptea.
“Hai, mă, că facem noi ce putem din ea”, i-a spus Elena soțului ei.
"Am mai lipit-o cu mâna, așa cum am știut eu s-o fac. Încolo e grajdul la cai, la porci, unde lucrez eu, am grijă de animale. Elena: Frigiderul de lângă cuibar."
Cei doi au zugrăvit pereții în verde, au așezat cap la cap cele două paturi primite de la oameni binevoitori, au mai pus și o noptieră fără uși, pe care altcineva a lăsat-o la gunoi, iar pe perete au prins un cuier primit de la pădurar.
Au și un frigider căruia i-au găsit loc în spațiul care încă este folosit drept grajd pentru animale. Când Elena se duce să ia ceva din frigider, păsările de care are grijă se agită în cuibarul lor din dreapta acestuia. Iarna, se încălzesc la o sobă din fier, avantajul e că se încălzește imediat, dezavantajul, că se răcește repede. Iar pentru a găti, folosesc un aragaz pe care l-au primit.
:Altceva nu am nimic. N-am nimic de valoare, nu am nimic”, spune femeia.
Viața lor e mai ușoară sau mai grea, în funcție de anotimp.
“Aici e frumos vara, înfloresc pomii, e verdeață, e fără probleme”, spune Elena.
Se mulțumesc cu puțin și marea lor bucurie este faptul că nu plouă în încăperea unde locuiesc, dar se plâng doar de faptul că atunci când ninge, trebuie să curețe imediat, pentru a nu li se prăbuși tavanul peste ei.
În timpul zilei, muncesc, au grijă de animalele pădurarurului, căruia îi sunt recunoscători că nu sunt nevoiți să îi plătească chirie.
“Primul an mi-a fost mai greu, că nu eram învățată cu plantatul, cu animalele, dar după aceea m-am obișnuit.”
Pentru Elena, ziua începe în zorii zilei, la 4,30, când aprinde focul, apoi hrănește animalele.
Are în grijă patru cai, patru porci, câini, pisici, păsări. De păsări trebuie să aibă cea mai mare grijă, fiindcă uneori, dacă le lasă afară nesupravegheate, mai vine câte o vulpe și le fură, explică femeia.
"Bag trifoi la cai, apoi o iau cu porcii, le dau tărâțe, boabe de porumb, apă, paie. Merg la găini și la câini, le dau bobițe sau ce zice domnul pădurar."
Elena face zilnic de trei ori pe zi aceste lucruri. Pe lângă animalele din gospodărie, femeie se ocupă și de ei. Ca orice gospodină, pregătește masa, spală, iar vara se ocupă și de grădinărit, pentru a-și asigura cele necesare gurii, direct din petecul de pământ din preajma casei.
Alteori, plantează împreună cu soțul ei brazi sau ce li se spune să planteze. De când stă în grajd, femeia spune că iubește animalele.
Femeia povestește cum a salvat de la moarte o pisică, pe care a găsit-o călcată de mașină pe stradă, a băgat-o în casă la căldură, a înfășurat-o într-o cârpă și a pus-o lângă sobă, dar dimineața a găsit-o moartă. “Asta e, n-a avut zile, s-o scap”.
Nu se plânge niciodată, biata femeie, deși,cel mai mult o supără varicele de pe piciorul stâng.
“Îmi mai amorțește, când merg undeva mă mai opresc”.
Singuri în pădure, pentru a-și face aprovizionarea cu alimentele necesare, trebuie să străbată pe jos, cam o oră de mers, până la cel mai apropiat magazin.
Singurătatea este boală grea
Femeia se simte de multe ori singură, nu are cu cine să vorbească, sunt izolați de restul lumii ;i se simt diferiți. Casele care s-au ridicat recent prin zona pădurii, au proprietari înstăriți, lucru ce o face pe Elena să nu intre în contact cu ei. Ea se simte altfel.
“N-am cum să mă împrietenesc cu ei. Sunt toți oameni cu stare, cu carte, aici nu e nimeni, aici toți sunt cu bănuți, cu case din astea mari”
Cei doi au opt copii. Trei dintre nepoți, au fost aduși la ei, pntru că la rândul lor, situația părinților i-a obligat să ceară ajutor bunicilor, pentru a le oferi cazare.
Elena i-a dat unul dintre cele două paturi și așa au ajuns să împartă, câteva nopți pe săptămână, camera din grajd la șase oameni.
Așa a ajuns încăperea sărăcăcioasă să fie plină de viață. Trei copii cu vârste cupinse între trei luni și patru ani. O fetiță cu părul ondulat, prins într-o coadă, care adoră să modeleze guma de mestecat de parcă ar fi plastilină și un băiețel blond, cu părul răzleț, molfăie din miezul de pâine pe care îl face ghem într-o mână, iar cu cealaltă îi ține suzeta unui bebeluș.
Când nu sunt aici, micuții trăiesc cu bunicii din partea tatălui, dar “acolo e mai amărăciune decât la mine”, mai ales iarna, pentru că nu au cu ce să se încălzească, spune Elena.
Tot ce își dorește femeia este ca să aibă și ei cândva, o mică bucată de pământ pe care să-și poată ridica un adăpost doar al lor.
Aș vrea să mă mut, să ne cumpărăm un teren undeva, să ne facem o căsuță.
“În timpul liber, când stau așa mai liniștită, mă gândesc – mâine, poimâine omul ăsta o să iasă la pensie (n.r. – pădurarul), eu unde o să mă duc, ce o să fac, mă gândesc în toate felurile că nu știu cum să fac.”
Deocamdată adăpostul le este asigurat, dar nu se știe ce va fi peste doi ani. Pădurarul spune că viitorul lor depinde de cel care îi va lua lui locul:
“Omul care o să vină aici poate are oamenii lui, are familia lui, care tot așa nu are unde să stea. Toți pădurarii au pe cineva care îi ajută”.
sursa libertatea.ro
