Live acumFilm: Zona verde
Prime Time 20:00Te cunosc de undeva!

Experimentul Pitești și cea mai dură formă de tortură care a existat în Europa: "genunchii noștri erau o rană sângerândă, iar când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace"

Experimentul prin care toți deținuții au fost obligați să se tortureze reciproc a avut aproximativ 5.000 de victime, majoritatea dintre ei, tineri cu vârste cuprinse între 18-25 de ani, studenţi de elită, tineri care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice.

De ei cine își mai amintește? Pentru că și-au exprimat credința în Dumnezeu, înainte de marea sărbătoare a Învierii Domnului, acești oameni erau torturați în cele mai barbare moduri de către torționari. Mărturisiri cutremurătoare de la Închisoarea din Pitești, locul în care peste 5000 de români nevinovați au fost "spălați pe creier" și omorâți cu o cruzime de neimaginat: "La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură"

Experimentul de la Pitești a reprezentat cel mai monstruos tratament de spălare pe creier din întreaga Europă! Nu există loc în Europa în care să se fi suferit mai mult pe milimetru pătrat decât în Închisoarea de la Pitești! Chinurile și teroarea de nedescris prin care au trecut peste 5000 de români nevinovați au scris istorie. Află în cele ce urmează, ce metode inumane au folosit călăii pentru a goli mintea deținuților de toate credințele și valorile pe care le aveau, de cele mai calde amintiri, de familie, de prietenie și iubire. În 1949, autorităţile regimului comunist au decis cu ajutorul Securităţii, aplicarea metodelor „de reeducare” Makarenko, care aveau ca scop implementarea unui comportament comunist care să șteargă personalitatea fiecărui deținut.

Modelul pe care autorităţile l-au urmat a fost cel din China a lui Mao Zedong, unde aceste „practici” avuseseră succes. În ţara noastră metodele au fost puse în aplicare de generalul de Securitate Alexandru Nicolschi, fiind sprijinit de colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu. La penitenciarul din Pitești, director era căpitanul Dumitrescu Alexandru, care va fi transferat la închisoarea de la Mărgineni imediat după ce va lua sfârșit experimentul de la Pitești.

Locul ales pentru demararea fazei pregătitoare a experimentului de reeducare a fost închisoarea de la Pitești, pe motiv că nu existau blocuri sau locuințe în zonă, iar tratamentele teroarei de "reeducare" puteau fi practicate fără probleme și martori indirecți.

Experimentul prin care toți deținuții au fost obligați să se tortureze reciproc a avut aproximativ 5.000 de victime, majoritatea dintre ei, tineri cu vârste cuprinse între 18-25 de ani, studenţi de elită, tineri care se opuneau regimului comunist, dar şi membri ai fostelor partide politice. Majoritatea dintre aceștia erau învinovăţiţi de motive false, inventate de regimul comunist precum împotrivire asupra ordinii sociale sau omisiune de denunţ.

Din păcate scopul experimentului era să "spele pe creier" toate persoanele cu potențial intelectual ale țării, care s-ar fi putut opune sistemului comunist din România, ba chiar mai mult, care ar fi putut avea un cuvânt de spus asupra unui viitor mai bun al țării.

Timp de 2 ani, între decembrie 1949 și ianuarie 1952, Închisoarea din Pitesti devine iadul în care se experimentează o metodă până atunci necunoscută în spațiul carceral românesc: reeducarea deținuților politici de către alți deținuți. Victimele devin călăi și călăii la rândul lor, victime.

Experimentul Pitești a fost unul dintre cele mai înspăimântătoare fenomene prin care niște deținuți ai blocului comunist est-european au putut trece. Experimentul Pitești a presupus reeducarea tuturor opozanților politici prin metode greu de imaginat. A fost o tortură mai aspră decât oricare tortură specifică sistemului comunist și a constat în ștergerea vechii identități a fiecărui individ și înlocuirea cu una nouă tipic bolșevică.

După eliberare, scopul nu era ca deținuții să se vindece, ci era nevoie de o asumare a unui comportament tipic comunist. Pentru un asemenea rezultat a fost nevoie de o tortură continuă, astfel că cel ce tortura stătea în aceeași celulă cu victima până la îndeplinirea obiectivului propus.

Ororile și suferința la care erau supuși acei oameni se adânceau de la un minut la altul, ceea ce făcea ca deteriorarea fizică și psihică a acestora să fie din ce în ce mai accentuată, până în momentul în care demnitatea lor devenea inexistentă. Astfel, slăbiți de puteri și de raționament, deținuților li se putea implementa cu ușurință un nou comportament, tipic comunist. Din aceste metode îngrozitoare de torturare nu lipsea "denunțarea", metoda prin care "sacrificații" erau forțați să ofere numele altor "colaboratori" din fostele partide politice. Odată identificate persoanele, erau căutate și aduse cu forța în închisoarea de la Pitești, primind aceleași tratamente inumane.

Dincolo de suferință și de moarte, aceste torturi au dus la prăbușirea morală a indivizilor. Ceea ce s-a petrecut între zidurile acestei închisori comuniste devine greu de înțeles, nu numai pentru cei de astăzi, dar și despre supraviețuitorii acestei calamități.

Aurel Vişovan, fost deţinut la Închisoarea Piteşti, descrie în cartea mea ”Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Editura Napoca Star, 2006) cum a fost de Paşte în 1951 în timpul teribilului Experiment Piteşti. ”Se apropiau Paştile unui nou an sub cerul demascărilor de la Piteşti. De data asta ştiam că se apropie marea sărbătoare, întrucât torţionarii ne anunţaseră. Primiseră probabil şi ei ordine de la oculta care manevra din umbră aceste nenorociri şi trebuia ca răul să-l facă şi mai rău şi mai infam. Observam cum cei din partea adversă începură să organizeze scene din ce în ce mai blasfemiatoare la adresa Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare. Se proferau cuvinte din cele mai scârboase posibile, scene care profanau tot ce este sfânt în chipul cel mai dezgustător, iar noi cei de la izolare trebuia să ne închinăm în faţa lor şi să repetăm expresii de domeniul absurdului. Dacă Paştile lui 1950 au fost sub semnul chinurilor fizice, celor din 1951 li s-a adăugat degradarea morală dusă până dincolo de limita inimaginabilului. Nu mai rămăsese nimic din ce să nu fie pângărit. De partea opoziţiei nu mai rămăsesem decât câţiva”, îşi aminteşte Aurel Vişovan.

Dumitru Bordeianu, un alt fost deţinut care a trecut "traumele reeducării" de la Piteşti, a descris în cartea sa ”Mărturisiri din mlaştina disperării” (Editura Scara, 2014) umilinţele şi batjocora trăite la Închisoarea Piteşti în Săptămâna Mare şi de Paştele anului 1951. ”Era Duminica Floriilor, înainte de Săptămâna Patimilor. În acea după-amiază, Zaharia (n.red. - unul dintre gardieni) s-a întors de la camera 4 spital şi a făcut o nouă redistribuire pe prici. Deodată, mi-a trecut prin minte că se pregătea ceva straniu, ceva de nedescris, în legătură cu Săptămâna Patimilor și cu Paştile.

Primul pe prici, a fost asezat, după noua ordine, a fost Maglavit, urmat de Nedelcu, de Bordeianu Dumitru, autorul acestor jalnice amintiri, Popescu Paul, Zelică Berza, Grigoras, Hutuleac, Sântimbreanu, Reus, Gheorghiu şi Andrisan. Luni, în Săptămâna Patimilor, imediat după prânz, Zaharia s-a întors cu un teanc de hârtii în mână, mai multe mături tocite, un ghem de aţă groasă, nişte cutii de conserve goale, mangal şi o sticluţă. Le-a aşezat pe priciul nostru, şi, din cozile de mătură, ne-a pus să facem cruci. Una din cruci, mai mare, era pentru Ungureanu. Nu ghiceam ce avea de gând să facă Zaharia. Din cutia de conserve, a făcut cădelniţă. După ce toate acestea au fost pregătite, Zaharia ni s-a adresat în felul următor: „Bandiţilor, pentru că credeti în Dumnezeu şi în Patimile Lui, iar după cum ştiţi eu nu cred în astfel de baliverne, și pentru că este Săptămâna Patimilor, să vedeti şi voi ce patimi veţi îndura!” Oricine mi-ar fi spus si orice as fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aş fi putut închipui niciodată că nişte minţi satanizate şi bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli şi ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfinţenia şi Neprihănirea Lui.

Am fost purtaţi timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut coroană de spini, iar în cutiile de conserve s-a pus mangal stropit cu gaz lampant și i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele, în timp ce mergeam în genunchi, făcând metanii. L-am văzut pe Ungureanu plângând ca niciodată, îngrozit de ceea ce ne-au forțat să facem. Ce mi-a cutremurat sufletul în timpul acestei torturi a duhului, a fost imaginea mamei, pe care am văzut-o în fața ochilor, îndoliată, aşa cum întelegea ea să trăiască Săptămâna Patimilor Mântuitorului. O vedeam plângând; îi era poate gândul la suferinţele mele, deşi biata de ea nu ştia în ce iad mă aflam!”, scrie Dumitru Bordeianu în cartea sa.

Cu o durere de nedescris, Dumitru Bordeianu mai precizează că ”După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar genunchii erau numai o rană. Singurul dintre noi care a refuzat să participe la acest ritual satanic, a fost Nedelcu Aristide. Aşa înnebunit cum era, s-a desprins din cortegiu. A fost tolerat, pentru că, spuneau ei, îşi ieşise din minţi. La sfârşitul celor opt zile de chin si umilinţă, de dimineaţă până seara, distruși sufleteste, scârbiți de noi înşine, de neputinţa şi slăbiciunea noastră, imploram Cerul să ne ia zilele. Din cauza mersului pe ciment, genunchii noștri erau o rană sângerândă și, când atingeam cimentul, călcam parcă pe ace. Dar, în afară de rănile fizice, această degradare spirituală a lăsat răni si mai adânci în sufletele si conștiinta noastră. Nu numai în camera 3 subsol s-au petrecut asemenea orgii, ci în toate celelalte camere, după cum aveau să mărturisească, după demascări, cei ce le-au trăit ca si noi. Iată scopul final al reeducării comuniste: scoaterea lui Dumnezeu din inimile oamenilor si prăbușirea lor în neant”.

În 1950, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii deținea extrase de deces ale deținuților morți în Penitenciarul de la Pitești, aceștia fiind studenți la facultăți din toată țara. Dovada morții lor tulburătore stă chiar în mărturia foștilor colegi supraviețuitori, care își amintesc cu groază scenele în care și-au găsit sfârșitul foștii lor colegi de temniță.

Una dintre povestirile șocante este chiar cea a lui Gheorghe Măruţă care rememorează moartea lui Corneliu Niţă, membru al grupului de rezistenţă anticomunistă din Moldova: "tânărul a fost obligat să se dezbrace, apoi legat cu mâinile la spate. Pentru ca supliciul să fie şi mai dur, între mâini i-a fost pus un par gros şi „doi călăi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. Apoi, Eugen Ţurcanu, (n.r. - cel care a iniţiat reeducarea prin tortură) a luat o bâră groasă, mare cam cât mâna unui om şi a început să-l lovească“. Ceea ce urmează întrece orice închipuire: „La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groază şi spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat, a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Turcanu: «A murit». «Dă-l în p… mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin»“, potrivit adevarul.ro.

Sursă: adevarul.ro

historia.ro

Credit foto: jurnalspiritual.eu, cuvantul-ortodox.ro

http://enciclopediaromaniei.ro