Nicolae Labiș. Cum a murit Poetul? Călcat, accidental, de tramvai, în timp ce fugea după Meri, balerina rusoaică, sau căzut pe șine de mort de beat? Fata s-a sinucis după 20 de ani!

 
+4 click pentru
galerie

În seara de 9 spre 10 decembrie 1956, prima în care tramvaiele circulă noaptea în București, Nicolae Labiș bea la ”Capșa”, unde-i pică cu tronc o balerină rusoaică, Maria Polevoi, angajată la ”Ciocârlia”, ansamblul MAI. De aici se pleacă la ”Victoria”. Fata-l invită pe Poet la ea acasă, pe Calea Călărașilor. Dar Labiș ajunge la ”Central”, la spital, cu măduva spinării secționată! A căzut accidental, a fost împins între vagoanele tramvaiului? Moare la doar 21 de ani. ”Meri” se sinucide pe 20 iulie 1978, fiind incinerată în mare grabă

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, un tânăr, așa, pe la 20, poate 21 de ani, se ridică în capul oaselor, pe un pat de spital al ”Centralului” bucureștean. Cere oxigen, în timp ce strigă, efectiv: ”E al naibii de frumos să trăiești!” Apoi se stinge, după 10 zile de luptă cu moartea, ”pasărea cu clonț de rubin”. E, sau, mai bine zis, a fost NICOLAE LABIȘ!

Finalul lui 1956 e agitat în România. Peste graniță, ungurii s-au revoltat contra asupririi bolșevice. 2.500 de maghiari morți, 800 din rândul sovieticilor. Pentru ca lucrurile să nu se propage și la București, comuniștii încep, în noiembrie, valurile de arestări și de exmatriculări la Universitate. Nicoale Labiș e unul dintre tinerii poeții ”suspecți” . E nesupus. A scos două volume: ”Puiul de cerb” și ”Primele iubiri”. Iubește viața. De noapte, de zi. 

Labiș, la ora primelor sale versuri

Pe 9 decembrie se apucă de băut, la ”Capșa”, dimpreună cu alți colegi, prieteni, scriitori, poeți. Pe la prânz. Spre seară i se aprind călcâiele după Maria Polevoi, o rusoaică pripășită de ceva ani pe la noi, balerină la Ansamblul ”Ciocârlia”, de la MAI. Ei i se pare un ”copil, ciudat, ironic”. E veselie, Labiș recită poezii. ”Mery” îl întreabă cum de e singur, trage scaunul spre el. ”Nu sunt singur, sunt cu...” spune el și arată spre sticlă. Pentru că s-au lipit de un colț și vorbesc în șoaptă, ”spectatorii” încep să glumească pe seama lor. Se decide să se schimbe localul, se pleacă spre ”Victoria”. Cei doi se tachinează, dar ajung, și ei, la noua destinație. Acolo, companionii nu mai vor să-i dea să bea lui Labiș. S-a intrat pe țuică, poetul umblă printre mese cu un pahar gol. Se trece de miezul nopții. E prima din istoria Bucureștiului în care tramvaiele merg și după 12. ”Mery” îl invită la ea. Ajung pe refugiul din fața bisericii ”Colțea”, tramvaiul numărul 4. Continuă joaca. Ea se face că se urcă, dar rămâne jos, el vrea să se suie. Cade. Procesul verbal. ”Deplasându-mă la faţa locului, am constatat următoarele: Udroiu Mihai, născut la 28 decembrie 1928, în comuna Ciunuieni, raionul Horezu, regiunea Piteşti, fiul lui Moise şi al Paraschivei, domiciliat în Bucureşti, Strada Mihai Eminescu nr. 137, raionul 1 Mai - când a ajuns la circa 4 metri la capătul refugiului de tramvai, înainte de a opri tramvaiul pe loc, numitul Labiş Nicolae, domiciliat în Bucureşti, Şoseaua Kiseleff nr. 10, raionul Stalin, care se afla sub influenţa băuturilor alcoolice, a luat tramvaiul din mers, urcându-se pe la uşa din faţa remorcii. Aceste uşi nu sunt acţionate de către încasatori, ci sunt manevrate de călători. Urcându-se pe scară, neputând ţinându-se, a căzut jos apucându-l platforma remorcii şi scara, iar la ţipetele publicului tramvaiul a oprit, după care a fost scos de sub scară şi transportat la Spitalul Colţea, rămânâd internat.”

”Măduva complet secționată”

De la ”Colțea”, Labiș e trimis la ”Central”. Medicul Firică, cel care-l primește, își dă seama imediat: ”Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul examen, că accidentatul nu avea nicio șansă: măduva era complet secționată. Tot ce puteam face era să-i prelungim viața câteva zile”.

Nicolae Labiș supraviețuiește până pe 21 spre 22 decembrie. Avea 21 de ani. Cere nițel oxigen, urlă că ”E al naibii de frumos să trăiești!” și pleacă spre ceruri. Nici până astăzi nu se știe, cu precizie, ce i-a provocat moartea. Sunt mai multe variante.

Ce a a sa.

„Nu ştiu cine a fost. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul între vagoane. Încleştasem degetele mâinilor de o bară a grătarului, dar încet, încet alunecam tot mai jos, iar picioarele tot mai mult ajungeau sub vagonul-remorcă. Eram cu capul în aer, cu faţa în jos şi vedeam cum sar din şine scântei galbene şi verzui. În timp ce eram târât aşa, am simţit câteva lovituri puternice ale vagonului din urmă în spate. (...) Am aşteptat în loc până când motorul a ajuns în dreptul meu cu viteză redusă, însă văzând că va depăşi capătul zonei de refugiu, am pornit în urma lui, dar n-am reuşit să fac nici doi paşi, când m-am trezit împins din spate spre grătar. Nu aveam intenţia să iau tramvaiul din mers, fiindcă trebuia să văd întâi în ce tramvai şi în ce vagon se urcă ea.” Asta îi spune lui Imre Portik, cel cu care avea să poarte o conversație pe patul de spital.

Ce a milițianului.

„Nu, dom'le, nu l-a omorât nimeni. A alergat după tramvaiul 4, mai şi băuse puţin şi a alunecat. Din câte ştiu eu se certase cu cineva la restaurantul unde mâncase, iar la plecare s-a ţinut după rusoaică. Nu îmi mai amintesc cum o cheamă. Ea a simulat că se urcă în vagon, dar nu s-a mai urcat. El a trăit cu impresia că ea este în tramvai, a alergat să-l prindă să meargă cu ea şi a căzut.” Ioan Grozavu, locotenentul care s-a ocupat de anchetă.

A Mariei Polevoi.

”A vrut să ia tramvaiul din mers. O vitejie de băetan în faţa unei femei care i-a arătat atenţie, l-a considerat bărbat.”

Ani de zile ”Mery” a plâns după Poet. I-a plâns anii puțini. Apropiații spun că nu și-a iertat, nicodată, faptul că l-a chemat la ea acasă. Se sinucide pe 20 iulie 1978, supradoză de pastile. E incinerată rapid, luând cu ea misterul acelei nopți. 

Nici azi nu e clar. A fost ”ajutat” să moară, împins de cineva, comuniștii considerându-l suspect? A vrut doar să arate că e bărbat? Era atât de beat încât a căzut sub șinele de tramvai? Misterul continuă. Au rămas poeziile sale și ”mărturia” despre moarte, notată de prietenul și colegul său de cameră, Aurel Covaci: 

”Pasărea cu clonţ de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit

Pasărea cu clonţ de rubin.

Iar mâine

Puii păsării cu clonţ de rubin

Ciugulind prin ţărână

Vor găsi poate

urmele poetului Nicolae Labiş

Care va rămâne o amintire frumoasă...".


Surse: ”Adevărul”, ”Jurnalul Național”
 

 

facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI
PREMIUM

Mai multe