Puiu Călinescu, drama din spatele comediei: „Au vrut să mă omoare după ce am fugit. Stăteam cu zilele nemâncat”

 
+3 click pentru
galerie

„Trandafire... Trandafire, nu mai strâmba ochii ăia la mine... Trandafire, potolește-te!”. Dar „Trandafir” continua să dea ochii peste cap și să-i plimbe dintr-o parte în cealaltă a orbitelor, de parcă era posedat. Posedat de un talent, care l-a transformat într-unul dintre cei mai iubiți actori de comedie din istoria filmului românesc. 

Puiu Călinescu sau Alexandru, așa cum stătea scris pe actul de naștere al Fotinei, o fată frumoasă din mahalalele Bucureștilor, care căzuse-n păcat cu un actor în mare vogă la începutul secolului trecut și pățise mare reușine pentru acele vremuri. A rămas însărcinată fără să fie așezată la casa ei, așa cum era obiceiul pentru tinerele domnișoare.

Dragostea pentru Jean, craiul care-i furase inima, a fost atât de aprigă încât a decis să treacă peste toate cutumele unei societăți în care gura lumii era mai importantă decât orice sentiment. Așa că l-a născut pe Puiu ei drag și a decis să-l crească singură, fără să țină cont de nimic. Și a reușit să o facă vreme de cinci ani.

La 23 de ani, Puiu a rămas singur. Cu un tată, care nu voia să știe de existența sa și cu o mamă, care s-a grăbit să plece la ceruri la doar 23 de ani, micuțul „copil din flori” părea să aibă o viață sortită tristeții. Până să realizeze drama care se contura, Puiu a fost „adoptat” de mătușa și bunica din partea mamei, care locuiau împreună și au luat hotărârea să nu lase băiatul pe mâna unor asistente de la vreun orfelinat insalubru, așa cum erau multe în acele vremuri.

„DACĂ NU MUNCEAM, NU PRIMEAM DE MÂNCARE”

Viața la bunici nu se aseamănă cu cea din cărțile copilăriei noastre. Cel puțin, pentru Puiu Călinescu a fost un adevărat coșmar sau un adevărat test de rezistență în urma căruia actorul avea să devină un bărbat care va învăța să se descurce în viață.

Unchiul, soțul mătușii mele, era un om aspru, care nu suporta leneșii, iar cel care dicta în casa aia era el. Dacă făceam boacăne sau nu-mi justificam existența într-o zi, nu primeam de mâncare. Și slavă Domnului, au fost multe zile în care nu mâncam nimic”, rememora Puiu Călinescu într-un interviu de referință pe care i l-a acordat Eugeniei Vodă, la Televiziunea Națională.

CONDAMNAT LA MOARTE ÎN ADOLESCENȚĂ?

Născut în 1920, Puiu era un tânăr în putere în momentul în care Al Doilea Război Mondial s-a prăvălit peste Europa. Pasiunea sa pentru tot ce însemna teatru sau micile proiecții cinematografice a luat o pauză pentru că războiul nu lăsa loc de altceva. Și Puiu a mers la război. Povestea a părut amuzantă la zeci de ani distanță, dar în acele momente putea să-l coste viața. Înrolat și ajuns pe front, Călinescu a făcut cea mai mare nebunie a vieții lui. A descris-o chiar el în același dialog televizat:

„Când am văzut ce se întâmplă acolo, am decis că armata nu e petru mine. Am sărit gardul și am fugit a doua zi. Numai că după ceva vreme, am fost nevoit să merg să-mi schimb niște acte. Războiul se sfârșise demult, însă maiorul care trebuia să se ocupe de reînnoirea documentelor m-a descoperit pe lista dezertorilor și mi-a zis: „Ce-ai făcut, tovarășe Călinescu? Dumneata ești condamnat la moarte...” Am rămas fără cuvinte. Eu începusem deja să joc la teatru și eram condamnat la moarte fără să fi știut. Acum, dacă mă gânesc, pot spune că am fost un om norocos”.

OMUL GRIMASĂ, OMUL COMEDIE

Ca actor, imaginea lui Puiu Călinescu se confundă cu amuzamentul. Este unul dintre puținii artiști pe care românii îl rețin în memorie doar în filmele comice. Expresia sa facială, dar și grimasele sale imposibil de reprodus, i-au asigurat roluri antologice în filmele vremii. „Trandafir” din seria „Brigada Diverse”, „Gerilă” din „De-aș fi Harap Alb” sau „Inspectorul Columbo” din „Nea Mărin Miliardar” sunt doar câteva dintre personajele care l-au transformat într-o vedetă a cinematografiei autohtone.

Celebre rămân însă spectacolele pe care Puiu le susținea în calitate de „One man show”, un fel de stand up comedy, dar infinit mai amuzante și mai complexe. Simpla apariție a lui Puiu Călinescu pe scenele grădinilor publice îi transforma pe oameni în adevărate mașini de aplaudat. Replicile sale și mai ales gesturile, grimasele erau adorabile, iar românii se înghesuiau să le vadă din primele rânduri, iar Puiu se bucura din plin de acest succes la care visase încă de pe vremea când devora filmulețe cu Stan și Bran din vremea copilăriei sale frământate. 

O MOARTE SUBITĂ, NEDREAPTĂ, INEXPLICABILĂ ȘI FĂRĂ LUMÂNARE!

Crescut fără părinți, Puiu Călinescu a luptat din plin să-i ofere unicei sale fiice, familia pe care el nu a avut-o niciodată și la care râvnise vreme de 77 de ani. Carmen a fost cea care a povestit și momentul trecerii sale în neființă. Prin luna martie a anului 1997, actorul și-a anunțat apropiații că ceva neobișnuit i se întâmplă. Nu mai vedea! A refuzat un examen medical amănunțit, pretinzând că singurul tratament pentru el este scena. Așa că a continuat să joace. Până în prima zi a lunii mai. Se afla la Sinaia împreună cu familia sa, când i s-a făcut rău. Un control sumar la spitalul din localitate și transferul urgent la Floreasca, unde a fost trimis direct la reanimare. 

Lucrurile au început să se așeze. Sau cel puțin așa se părea. Două săptămâni mai târziu, Carmen merge în vizită la tatăl său și-l descoperă glumind cu asistentele, care-i sorbeau fiecare vorbă, fiecare grimasă. Totul părea să fie în regulă, așa că unica sa moștenitoare pleacă acasă, cu promisiunea că se va întoarce câteva ore mai târziu, după ce-și va termina orele la școala la care preda. Avea să fie ultima dată când îl vedea în viață. 

16 mai 1997. Orele amiezii. Carmen intră în spital și este întâmpinată de asistentele pe car ele văzuse dimineață. Zâmbetele largi le dispăruseră de pe chip. 

În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital, era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16:45”, îşi aminteşte Carmen, care nu a putut să afle care au fost ultimul cuvânt, ultima dorință și mai ales ultima grimasă a celui mai important bărbat din viața sa.



facebook whatsapp twitter pinterest
PARTENERI