„Ori ne lăsați pe toți, ori pe niciunul!” Premieră absolută: pentru prima oară în 30 de ani, Nadia Comăneci a recunoscut cum a fugit din țară! Filmul unei vieți de 10

Pentru prima oară în 30 de ani, într-un amplu interviu acordat în exclusivitate pentru Sinteza zilei, Nadia Comăneci a acceptat să vorbească despre fuga ei din țară, despre sport de performanță, Securitate și presiuni politice. A recunoscut tot.

Un copil de 14 ani. O notă de 10. România comunistă. Titluri. Glorie. Povară. Nadia Comăneci. Despre nume știm. Mai știm și că, la Revoluție, Nadia nu era în țară. Ci în America. Atât de sonor e numele, că a scos omul din peisaj. Nu și pentru noi. Pentru prima oară în 30 de ani, într-un amplu interviu acordat în exclusivitate pentru Sinteza zilei, omul Nadia Comăneci a acceptat să vorbească despre fuga ei din România, despre sport de performanță, Securitate și presiuni politice. A recunoscut tot.

„Cred că fiecare gimnastă vrea să lase ceva în urmă. În acel moment, noi eram cei mai buni.”

Nadia spune „noi, românii”. A rămas un om modest. Nu noi. Ea. Ea era cea mai bună. Într-o Românie care-și aștepta rația de libertate la o coadă care nu părea să se mai termine vreodată, un copil de 14 ani executa săritura perfectă la Montréal, într-o altă lume, liberă. Un copil de 14 ani, într-o fracțiune de secundă, în prima zi de concurs, în aer, schimbă cursul istoriei. Românii tresar. Presa vuiește. 10. 10. 10. 10. 10. 10. Șase de 10. Imposibil. Nadia se uită la panou. Zâmbește confuză. Pe panou scrie 1.00. Până la Nadia, nu exista nota 10.00 în afișajul electronic. Zâmbește, caută cu ochii.

„Doamnelor și domnilor, ne cerem scuze că nu putem prezenta nota, dar s-a luat primul 10 din istoria Jocurilor Olimpice!” Mulțimea erupe. Nadia nu înțelege. Nu înțelege că ea, o fetiță amărâtă din Onești, a reușit să devină, din chiar acea clipă, cea mai iubită româncă din toate timpurile.

„Ce aveam în Onești? Era groapa de nisip, un leagăn, bara unde mama bătea covorul. Cam atât aveam.”

Avea atât și-și dorea mai mult. Norocul, zice ea, a fost că sala de gimnastică era aproape de unde locuia. „Pe vremea aceea, aveam timp pentru sport. Sportul era important.” Însă o zi nu și-a pus problema că ce face ea e sport de performanță. Béla și Márta Károlyi, antrenorii ei, știau foarte bine treaba asta. Béla o ochise în curtea școlii generale din Onești. Nadia avea 6 ani, era în pauză, se juca, făcea roata. Privind-o, Béla s-a convins. A cooptat-o pe loc pentru școala de gimnastică pe care o înființase alături de soția lui.

În 1975, Nadia participă la Campionatele Europene de la Skien, Norvegia. E primul ei succes la scară mare, cu trei medalii de aur și una de argint. Într-o declarație video de arhivă, o Nadia cu codiție privește vesel fix în camera de filmat. „Ți-a fost teamă de celelalte concurente?”, o întreabă reporterul. „Nu mi-a fost teamă. Voi lucra cât de bine pot la aparate și exercițiile vor vorbi în locul meu.”

Nadia de azi se emoționează când povestește: „Când am urcat pe podium, mă gândeam la ai mei. Nu cred că am realizat exact ce s-a întâmplat.” Se întâmplase aurul pentru România, așa că Partidul ciulește urechile la gimnastele din Onești. Încep simulările cu public, programul se intensifică, fetele lucrează cu psihologi care, fără ca ele să conștientizeze, le aplică zilnic terapie motivațională. România trebuie să câștige mereu. E directivă de stat.

Și am ajuns la Montréal. „Antrenamentul pe podium era mai important decât concursul. Fiindcă arbitrele veneau și notau – ce face, unde are probleme, unde s-ar putea să greșească. De fapt, erai deja clasată.”

„Zeița de la Montréal”, „Românca perfectă”, „Copilul fenomen”

Nadia a ajuns la Montréal printr-o excepție de la regulă! În mod normal, trebuia să ai 15 ani ca să participi la Jocurile Olimpice. În situații excepționale, puteai participa dacă împlineai 15 în anul respectiv. Cazul Nadiei. Cu 2 minute înainte de succes, nici măcar nume n-avea. Era un număr pe un tabel. Ultima din competiție. „073”, ține minte și astăzi.

N-avea condițiile de trai ale participantelor din Occident, și a fost cea mai bună, nu avea acces la informații de specialitate, însă nu pleca de-acasă fără un plan A, B și C pentru fiecare probă în parte. Ambiție pură. „Aveam un carnețel de antrenament în care scriam singură ce am făcut bine și ce nu.” Câștigul n-a fost întâmplător, dar întâmplarea i-a schimbat viața.

„Fiecare sport ți se predă. Tu trebuie să înveți mai mult decât ți se predă.”

Acasă e așteptată ca un erou național. La aeroport, un haos de nedescris. „Aveam o păpușă în brațe și medaliile la gât. Când am văzut zece mii de oameni, m-am întors înapoi în avion. M-am speriat.” Drumul către casă, la fel. „Din București până-n Onești, la fiecare intrare în județ, mii de oameni cu flori, nu se mai putea circula.”

Medalia de „Erou al Muncii Socialiste” i-o pune de gât chiar Ceaușescu. Să nu credeți că s-a îmbogățit – n-a văzut un dolar din competițiile câștigate. Toată valuta i-o confisca statul. În sport, de-acum înainte, e vânată la fiecare greșeală. Ia aur, dar și argint sau bronz. Pretențiile cresc, iar la noi e din ce în ce mai greu de trăit.

„Nu știu dacă e vreun lucru pe care-l fac acum care să nu fie conectat cu faptul că am pășit în sala aia de gimnastică. Gimnastica a fost salvarea vieții mele.”

În 1981, soții Károlyi, vechii ei mentori, se refugiază în State. De frică, PCR sistează toate deplasările internaționale ale Nadiei. Nici în competiție la bulgari n-o mai lasă. Totuși, la insistențele americanilor, participă, mai mult onorific decât pe bune, la Jocurile Olimpice din 1984, la Los Angeles.

„Suntem supraviețuitori noi, românii. Cred că mare parte din generația de astăzi nici nu-și imaginează cum era atunci. Nu aveam căldură. Dormeam în bucătărie. Nu numai eu. Cred că eu și jumătate din țară. Important e că eram împreună. Familia era importantă.”

„Dacă m-aș întoarce în acel moment, n-aș mai lua decizia să plec. A fost o decizie inconștientă, luată în mare disperare.” La 28 de ani, Nadia era aproape înfrântă de sistem. Rămăsese blocată undeva în capitolul Montréal, de-atunci nimeni nu-i mai dăduse vreo șansă reală să crească. România era un stat comunist și situația trebuia acceptată ca atare. Securiștii o filau zilnic pe Nadia, gimnasta deja se obișnuise cu noua „normalitate” a vieții ei.

Până într-o zi. Într-o bună zi, când și-a dat seama că ea și fata pe care americanii au pus-o pe copertele revistelor Time, Life sau Newsweek din '76 sunt una și aceeași persoană. Se uită-n jur – o casă dezolantă, frigiderul gol, frig. Cine a fost „Zeița de la Montréal”? Ea?! Ea.

Atunci, dacă a avut ambiția să fie cea mai bună din lume, dacă și-a sacrificat copilăria în favoarea bârnei și paralelelor, dacă a îndurat mii de ore de muncă fără să scâncească, să aibă și ambiția de a înțelege ceva, cât de puțin, din imensa ei reușită. S-a hotărât. Își pregătește fuga din țară.

„Nu îmi vine să cred că am făcut ce am făcut”

Ca să nu dea de bănuit securiștilor care o filau, împreună cu fratele ei, Adrian, Nadia face nenumărate vizite la Sânnicolau Mare, punct prin care vor părăsi țara. „Să pară că aveam rude acolo.” Într-un grup de 6 persoane, ajutați de un român stabilit în America, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie, Nadia Comăneci trece ilegal granița către Ungaria.

De trecut, trec. În satul Kiszombor însă, doi greniceri îi prind și-i duc la un post de poliție maghiar. Pe Nadia o recunosc, pe ceilalți vor să-i trimită acasă. Cu verticalitate de sportiv neînfricat, Nadia le dă un ultimatum polițiștilor: „Ori ne lăsați pe toți, ori pe niciunul.”

„Și ne-au lăsat. Din Ungaria am plecat în Austria, am sărit vreo șapte garduri ghimpate. Trebuia să mergem pe unde nu umbla lumea. Cei care conduceau (n.r. operațiunea) aveau un far spart, era noapte. Ne-au spus să nu ieșim decât dacă vedem o mașină cu un singur far: Nu vorbiți, și dacă vă somează cineva, nu alergați, că vă împușcă.”

Ajunsă în Austria, Nadia merge glonț la ambasada S.U.A. Când au văzut-o, în nici 2 ore i-au aranjat un zbor către New York. Pe 2 decembrie 1989 pășea pe pământ american. La sosire, zeci de jurnaliști. „Nadia, pentru presa din exil! Uită-te un pic la noi!”, exclamă un reporter din grup. „De ce ai plecat?” „De ce am plecat? Că am vrut să fiu liberă.”

O libertate de care, în câteva săptămâni, se vor bucura toți românii. În decembrie '89, colivia comunistă se face surcele. CNN reușește o legătură transcontinentală între Nadia, aflată în platoul TV din New York, și Adrian și mama lor, pe acoperișul unei clădiri din București. Discuția familiei reunite e în direct, urmărită de milioane de telespectatori americani. „Ce e cu Revoluția aia acolo, ce s-a întâmplat la voi?”, își întreabă Nadia fratele. „Se săturase lumea”, răspunde Adrian.

Mai departe, viața. Și la noi, și la ea. Devine imagine și ambasador pentru diverse brand-uri sportive. Îl cunoaște pe Bart Conner, tot gimnast, se căsătoresc în România, fac un copil, pe Dylan. Stă la masă cu cei mai importanți oameni ai lumii. Investește enorm în țara ei. Între multe altele, deschide la București o clinică de caritate pentru copii nevoiași.

În America, la Oklahoma, ea și Bart au înființat unul dintre cele mai importante centre de gimnastică din lume. Astfel, Nadia își trăiește visul în fiecare zi: să crească excelența în sport. Să dea mai departe.

„O familie, asta încerc eu să fim aici”, încheie cea mai mare gimnastă a României. Nadia râde stins. La final de interviu, are lacrimi în ochi.