Daniela Neagu, psiholog clinician specialist autonom, este cea care foloseste elemente ale terapiei prin jocul cu nisip in interventiile terapeutice de tip suportiv.
Ce inseamna si la ce ajuta terapia prin jocul cu nisip?
● In terapia prin jocul cu nisip pacientul este incurajat sa utilizeze nisipul, miniaturile si apa pentru a crea scene in spatiul laditei/laditelor cu nisip.
Prin scenele tridimensionale si prin intermediul jocului (actiunea de a se juca, procesul jocului este cel mai important aspect al acestei terapii), pacientul nu spune doar o poveste despre sine, ci mai ales gaseste cai de a pune impreuna lumea interioara si cea exterioara. El reuseste un dialog intre continuturile constiente si cele inconstiente, accesand resurse necesare vindecarii si dezvoltarii personale.
Avantajul acestei metode este ca nu utilizeaza mecanismul de verbalizare care, de multe ori, poate sa fie insuficient pentru a exprima o traire, poate constitui un mecanism de aparare, un mod de a spune altceva decat simte pacientul.
Procesul fiind unul simbolic, continuturi inconstiente sunt accesate intr-un mod delicat. Uneori, traume foarte profunde pot fi abordate bland, procesul de vindecare avand loc intr-o maniera delicata. In acest fel, foarte multe afectiuni cronice sau contextuale se pot trata, fara sa se nominalizeze trauma (sau elementul/evenimentul traumatic).
Pacientii sunt reticenti?
● Copiii nu. Unii adulti, da. Doar la inceput. Vazand in cabinet laditele cu nisip si rafturile cu jucarii, adultii intreaba daca lucram si cu copiii. Le spun ca da, dar ca, daca vor, pot incerca si ei experienta jocului. Si acolo unde este necesar si posibil, chiar lucram cu aceasta metoda. Unii intra in joc de la inceput. Altii au nevoie de cateva sedinte si de mai multe explicatii. In schimb, copiii sunt foarte incantati.
Ati avut parinti care au apelat si ei la aceasta terapie?
● Da, dar depinde de caz. Uneori lucram doar cu copilul. Alteori, copilul fiind o portavoce a familiei explica parintilor beneficiile unei interventii terapeutice la nivel familial. In acest caz, familia ca intreg devine pacient. Eu incurajez intreaga familie sa participe la joc. Si atunci incep sa construiasca impreuna, in familie, diverse lucruri.
Multi realizeaza abia atunci ca nu au mai facut ceva impreuna de foarte multa timp. Jocul ii aduce impreuna si devine un spatiu de tranzitie intre ei, relational, interpersonal, nu doar un spatiu de tranzitie personal. Si asta e cea mai buna metoda de vindecare. Nu inseamna insa ca daca nu participa toata familia, copilul nu se "vindeca". Este cazul unei fetite ai carei parinti au lipsit din tara patru-cinci ani. E adevarat ca se vedeau aproape zilnic pe net, dar erau zile in care parintii plecau in misiune, erau militari. Si copilul se gandea de fiecare data ca isi va pierde parintii. Toata perioada de patru-cinci ani, copilul a trait angoasa pierderii parintilor, ceea ce este un stres teribil.
Cand au revenit parintii in tara, copilul s-a manifestat somatic. S-a instalat enurezisul, a avut eruptii pe corp. Asa stateau lucrurile cand am cunoscut aceasta familie. Am lucrat doar cu fetita, pentru ca parintii au refuzat terapia la nivel familial. Era oarecum modul lor de a nu accepta ca sunt coautori ai tulburarilor copilului. A fost un proces dificil, pentru ca parintii se asteptau ca fata sa se obisnuiasca imediat cu ei acasa si apoi odata inceput procesul terapeutic, trebuie ca vindecarea sa se intample foarte repede. Aproximativ un an si ceva a durat terapia cu aceasta fetita.
Citeste restul articolului pe Jurnalul National
sursa foto: monstersandcritics.com
De ce uraste Walt Disney parintii?... VIDEO! Afla mai multe despre fertilizarea in vitro...
