EDITORIAL, de Adrian Paunescu: Va tin la dispozitie finalul existentei mele

Mereu m-a tinut ceva, de dincolo de mine, in viata. Cand eram adolescent, vroiam sa traiesc pentru a reusi, fie si intr-un tarziu, sa-l scot pe tata din puscarie si sa-l ajut sa-si regaseasca rostul in viata. Sigur ca, undeva, in creierul meu, se dezvolta si gandul ca-mi trebuie ceva timp, ca sa pot descoperi modul in care le-as putea da bunicilor mei si batranilor satului o viata mai lunga, eventual acces la nemurire.

Publicat: Vineri, 05 Noiembrie 2010, 00:00 | Actualizat Luni, 02 Iulie 2012, 22:21

Intre timp, mi-am unit singuratatea cu singuratatea unei tinere poete, viitoare mama a primilor mei doi copii. In vara lui 1964, un batran necunoscut batea in poarta modestei curti a casei socrilor mei, care ne gazduiau undeva in periferia dinspre sudul orasului. Omul tacea si a trebuit sa am ceva rabdare ca sa inteleg ca e chiar tatal meu. Venea din inchisoare.

Un timp, nu putin, dupa disperarea de a trai intr-o cumplita saracie, care ma impingea spre gesturi disperate, bucuria intrarii in literatura a inceput sa ma domine. Nu ma mai gandeam sa mor. Faceam planuri de viata. Poate ca ma si amageam. Poate ca supradimensionam rostul meu viitor. Ma apasa epoca, dar aveam iesiri, imi confectionam solutii. In 1967 si in 1969, mi s-au nascut copiii.