Live acumObservator 06 Weekend
Prime Time 20:00Chefi la cuţite

Drama lui Niculae cel adoptat, trecut prin șase orfelinate. ’’Un basm american sumbru, ca pielea mea’’

Nicolae Burcea s-a născut în 1993. A ajuns în Centrul de Plasament ”Sfânta Ecaterina”, cel vizitat de Michael Jackson, după ce mama l-a abandonat pe scările Mănăstirii Cașin. A trecut Atlanticul, fiind adoptat. Dar visul american...n-a fost vis american. A revenit în România, pentru a-și cunoaște mama biologică.

Nicolae, prima poza de pasaport, inainte de plecarea in SUA in 2002

Între 2001 și 2003 din România au fost adoptați 175 de copii. Nicolae este unul dintre ei.

Aventura lui în viață începe în luna lui Gerar a anului 1993. Mama, Simona - o tânără de etnie romă, avea doar 16 ani. A avut o relație scurtă cu un student pakistanez, Malik, și până în luna a șasea de sarcină, nu a știut că urmează să aibă un copil. Pentru că tatăl era musulman, l-a abandonat pe cel mic pe scările Mănăstirii Cașin, din București. Apoi, a fost preluat de centrul de plasament „Sfânta Ecaterina” din Sectorul 1 al Bucureștiului, conform documentelor sale de adopție.

Azi, Nicolae încearcă să iși spună povestea de viață de fiecare dată când are ocazia și își deschide sufletul fiecarui străin pe care îl întâlnește, în speranța că va inspira și va ajuta și alți copii care au fost în situația lui.

Până la vârsta de opt ani, a fost mutat în șase orfelinate diferite.

Orfelinatul pentru el era sinonim cu abuzuri, de la trecerea la biciuire până la a fi abuzat sexual de ceilalți copii. Îngrijitorii erau și ei pe acolo, dar era un cerc vicios.Îngrijitorii se purtau inuman cu copiii, care au devenit abuzatori.

„Orfelinatul îi face pe oameni să abuzeze de ceilalți și de ei înșiși”

Își amintește de o cameră rece, plină de paturi, toți copiii plângând, zgomotul mașinilor din strada plină. Nimeni nu venea să îi vadă sau să vorbească cu ei, decât atunci când erau bătuți sau li se dădea de mâncare.

În jurul anului 2000, o familie de ingineri bogați din Missouri, SUA, a început procesul de adoptie. Majoritatea oamenilor preferă bebelușii, dar americanii au dorit să ofere o șansă unui băiat mai în ”vârstă”.

Documentele sale de adopție includ un raport elaborat de fundația ”Speranța”, care descrie dezvoltarea mentală și emoțională a lui Nicolae. "Limbajul este dezvoltat în mod normal, vocabularul este bine reprezentat, folosește propoziții complexe și poate reproduce poezii scurte. Este echilibrat emoțional și are un comportament social adecvat", se arăta în raport. Nicolae era sănătos și putea merge la școală.

„Pentru părinții mei adoptivi, am fost ca un copil perfect. În SUA, ei cred că toți acești tineri au nevoie doar de o casă iubitoare și nimic mai mult. Sunt o mulțime de mituri și cred că depinde de tehnica de <<vânzare>> a oamenilor de la agențiile de adopție”

Procesul de adopție a durat foarte mult și s-a finalizat în aprilie 2002. Documentul a certificat că adopția lui Nicolae Viorel Burcea a fost efectuată conform legii. Noua sa familie - nu că până atunci ar fi avut una - era grijulie și iubitoare. Mama lui visa să adopte un copil de când se știe.

„Dintr-o dată, aveam totul”, își amintește el.

Așa a ajuns în America. Își amintește că a luat varicelă imediat după ce a ajuns pe pământ american, în 2002. Era bolnav, țintuit la pat, privind pe fereastră într-un cartier luxos. Băiatul de opt ani se simțea nesigur în ceea ce privește viitorul său, însă a fost cel mai bun sentiment trăit vreodată de el - ,,să vă culcați și să nu vă faceți griji când veți fi bătuți, când mâncarea va fi furată”, își amintea. A fost o mare ușurare pentru scurt timp, pentru că ce urma să urmeze era și mai dureros. În prima parte a copilăriei, se numea Nicolae Viorel Burcea, dar prietenii îi ziceau Nicu. După ce a fost adoptat, numele băiatului a devenit Nicolae Butler și toată lumea din SUA l-a botezat ”Nico.”

„Îmi place să mă gândesc că sunt un personaj de nouă generație Charles Dickens, pentru că totul în viața mea este cu susul in jos. Norocul pe care îl am este incredibil, mai ales având în vedere prin ce am trecut.”

Părea un basm, dar lucrurile nu au decurs așa cum era planificat. „Oamenii mă priveau ciudat pentru că aveam pielea întunecată, iar părinții mei sunt albi. Evident, asta m-a făcut să mă simt destul de penibil”, spune Nicolae. El trebuia să explice, de fiecare dată, că provine dintr-un orfelinat. Oamenii il compătimeau și se purtau cu el diferit de restul copiilor.

„Nimeni nu îmi oferă nimic pentru că merit sau pentru că îl câștig. Mi se ofereau lucruri pentru că le părea rău pentru mine și acest lucru te face să te simți mai puțin om, atunci când ești victimizat de toți oamenii care te înconjoară.”

Băiatul suferea de o tulburare de atașament reactiv, o boală foarte rară,ament este rezutatul psihologic al experiențelor negative avute cu părinții, de obicei în copilărie, care afectează relația exclusivă și unică dintre copii și primii lor părinți (persoane care îi ingrijesc).
Mulți copii experimentează pierderea primilor părinți, fie datorită separării fizice de aceștia sau prin incapabilitatea părintelui de a îi ingriji adecvat. Pierderea primilor părinți poate determina probleme severe prin ruperea primelor atasamente, chiar dacă următorii părinți sunt competenți.

''Părinții care nu și-au tratat copiii corect si nu i-au iubit destul, vor construi oameni incapabili să îi iubească pe ceilalți. Și când oamenii le arată dragoste, o privesc ca pe o mare amenințare.”

I-a fost foarte dificil să se adapteze unei familii organizate, conduse de reguli, după anii de haos din orfelinate. Regulile se simțeau ca o autoritate dusă la extrem și el fusese traumatizat de autoritatea abuzivă din trecutul său.

Părinții lui adoptivi erau obesedati ca el să ii asculte, asa ca l-au dus la mai mulți psihoterapeuți și chiar l-au trecut pe medicamente. Situația acasă a devenit destul de tensionata. Nicolae a simțit că indiferent ce ar face, el va fi diferit de restul familiei.

„Am simțit că puterea mi-a fost înlăturată. Autoritatea aceea s-a simțit foarte mult ca la orfelinat și am devenit un copil cu probleme, care nu se poate integra în această familie iubitoare foarte drăguță"

Familia lui avea bani și un stilul de viață aparte, dar nu și răbdare, nu timp. ”Încăpățânați și foarte <<ingineri>> în gândire”, adaugă Nicolae. Își amintește că părinții lui îl încuiau în camera lui ore sau chiar zile întregi. Azi, crede că părinții lui erau oameni care nu au avut niciodată traume mari în viața lor, care doreau să ajute, dar nu erau pregătiți să facă față unui copil traumatizat.

În fiecare noapte, întreba: ”Chiar dacă sunt un copil groaznic, ați renunța la mine?”

Acesta a devenit ca un ritual, ceva ce întreba în fiecare seară. De fiecare dată părinții îi răsoundeau: „Te iubim cu totul și promitem că niciodată nu vom renunța”. Teama constantă că poate fi abandonat din nou a fost tot timpul în capul lui, ceea ce s-a și întâmplat.

Problemele cu Nicolae au creat o ruptură în familie. Bunicii lui aveau un mod de a gândi cum să aibă grijă de copii, iar mama lui avea alta. Nicolae își amintește de o călătorie în Florida, în vacanța de vară, când avea 12 ani. Părinții și bunicii s-au certat foarte tare în privința creșterii lui Nicolae. Le-au spus părinților că Nicolae e doar un copil, că vrea doar să meargă la plajă și să se distreze. „Lasați-l în pace! Nu trebuie să fiți atât de restrictivi. Copiii sunt copii!”, își amintește Nicolae despre spusele bunicilor care îl iubeau.

Lucrurile au continuat să se agraveze. La 16 ani, a avut loc un incident când Nicolae s-a enervat foarte tare și l-a abuzat fizic pe tatăl său. Părinții lui au sunat la poliție. Politistii l-a dus pe Nicolae într-un centru specializat, ”ceea ce se întâmplă cu copilul dacă nu știi daca să-l bagi la închisoare sau nu”, explică Nicolae. După câteva zile, părinții lui l-au luat de acolo, el sperând că l-au iertat și se vor întoarce acasă. Două ore mai târziu, l-au lăsat la un orfelinat și peste câteva săptămâni, l-au denunțat pentru abuz fizic și a fost trimis în fața judecătorilor.

„Nu au primit niciodată ceea ce și-au dorit. Își doreau un copil care îi iubea, care respecta regulile, un copil care nu reacționa. Nu am fost așa. Asta s-a întâmplat. Asta e partea întunecată a adopțiilor care dau greș."

La 16 ani, Nicolae a devenit unul dintre copiii nedoriți ai Statelor Unite ale Americii.

În 2015, în sistemul de asistență maternală din SUA existau aproximativ 428.000 de copii adoptați internațional, conform statisticilor oficiale americane.

„Îi primești pe copiii care nu sunt nedoriti și îi primești pe copiii care sunt abuzatorii de mâine. Viața lor este stricată. Nu există altă modalitate de a o spune. Mulți copii, două treimi dintre noi, ajung la închisoare. Asta ni s-a spus. E doar un fapt al vieții.”

Nicolae a stat patru ani în sistemului de plasament american. Foștii săi părinți adoptivi erau în legătură cu el din când în când, deși nu mai erau părinții lui din punct de vedere legal. Odată ce și-au relaxat strânsoarea asupra lui, relația lor a început să se îmbunătățească. A decis să se pregătească pentru facultate. La 21 de ani, a fost dat afară din orfelinat, devenind major și bunicii lui l-au ajutat să isi plătească facultatea.

„Am știut întotdeauna că e foarte deștept și si-a dorit mereu să facă o facultate, așa că l-am ajutat cu finanțele, deși și el a primit o bursă de merit”, spune bunica lui, Velma.

Nicolae s-a alăturat unei frății americane, a devenit vicepreședintele școlii, a jucat fotbal, a avut două locuri de muncă și a trăit visul american. A reușit să facă patru ani de facultate în doi ani. Rezultatele bune ale lui Nicolae nu au fost o surpriză pentru bunicii săi.

„Ne așteptam la asta pentru că citea tot ce îi pica în mână”, spune Velma. „Știa mult mai multe despre Guvernul SUA decât mine”, adaugă bunicul său Marion.

După facultate pe care a terminat-o cu ”magna cum laude”, Nicolae s-a mutat în Germania pentru a își continua studiile masterale. Inițial, și-a dorit sa se întoarcă în România să studieze științe politice și studii internaționale, însă nu a fost acceptat pentru ca nu știa limba română.

Și-a terminat cu brio masterul în relații internționale și în prezent este membru al Academiei de Diplomație Culturală, din Berlin. Unul dintre profesorii săi l-a întrebat recent unde simte acasa.

A venit în România pentru a își cunoaște mama biologică

I-a luat doi ani să se pregăteasca pentru marea întâlnire. Momentul acela plin de încărcătură emoționanlă, însă rece și primitiv, este redat într-una din cărțile sale, ”Crăciun la Viena”. Mama lui, o femeie foarte mică de înălțime, cu încă doi copii dintr-o căsnicie ulterioră, l-a primit în curtea dărăpănată, din cartierul Giulești. Cum s-a dat jos din taxi, tatăl său vitreg, un mustăcios cu burtă, l-a pupat pe frunte ș i-a urat <<Bine ai venit!>>. Primul lucru pe care mama lui i l-a spus a fost că ea nu a primit niciun ban pentru adopție, de parcă revederea ar fi fost despre asta.

Una dintre surorile lui, care viețuise un pic prin Londra, îi traducea și la fiecare propoziție îi repeta obsesiv că ”ei nu e ca alți țigani”. A continuat să vorbească despre bani și despre cum a vrut să-l vândă. Simona, mama biologică, spunea că l-a abandonat la șapte ani, ceea ce Nicolae știe foarte bine că nu este adevărat și își amintește foarte bine toată copilăria lui. În capul lui se derulau, ca intr-o peliculă mută, secvențe de pe tot parcusul vieții sale până în acea clipă. Se gândea doar cum să făcă un test ADN cât mai repede cu putință. Ceea ce s-a și întâmplat în decursul acelei săptămâni. Prietenul lui, care l-a insoțit la întâlnire, a luat un fir de păr de pe umărul ei pentru testarea genetică.. A fost prima și ultima dată, când s-au văzut. Pentru el a fost de ajuns.

  • În prezent, Nicolae are 27 de ani și a scris 33 de cărți, dar este șomer în urma pandemiei de Covid 19.

În 2017, a scris prima carte, reprezentativă pentru viața lui, „Amintiri din copilărie: viața în orfelinatele românești”, în care detaliază intâmplările din cele șase orfelinate prin care a trecut între 1997 și 2002, cât și despre oamenii pe care i-a întâlnit și l-au ajutat de-a lungul timpului.

Cartea se încheie în ziua când a părăsit România, pe 21 iunie 2002.

Are, ca dedicație, un mic poem:

„Aceste memorii sunt dedicate

Mamele mele biologice și adoptive,

Așa că vei cunoaște o parte

Din viața mea pe care nu ai experimentat-o ​​niciodată cu mine”.

A mai scris basme, povești de groază, ficțiune literară, iar acum lucrează la cea de-a 34-a carte, o povestioară londoneză despre un tânăr sărac lipit pământului, care reușește în viață.

Azi, dorește să inspire oamenii și să schimbe imaginea României în străinătate, chiar dacă se lovește, în continuare, de prejudecăți și rasism.

Fanatik.ro
Cele mai noi stiri
Lajumate.ro