Peste 200 de naţiuni au concurat pentru glorie la Jocurile Olimpice moderne din 1896 până în prezent. La ediţia de la Rio de Janeiro, va concura pentru prima dată şi o echipă de refugiaţi, formată din zece sportivi care poartă speranţele a zeci de milioane de oameni care au fugit de războaie şi opresiune.
Echipa este formată din doi înotători sirieni, doi judoka din RD Congo, un maratonist din Etiopia şi cinci atleţi din Sudanul de Sud. Participarea lor la Rio vine într-un moment în care, conform ultimelor statistici, 59,5 milioane de oameni au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele pentru a scăpa de conflicte şi persecuţie.
Cei zece au sosit miercuri în satul olimpic, fiind întâmpinaţi cu entuziasm de sute de sportivi din ţările participante la JO, care au cântat şi au dansat alături de ei. Refugiaţii, cu poveştile lor de viaţă impresionante, sunt un exemplu de perseverenţă şi de curaj. Ei îşi doresc să aibă rezultate cât mai bune pentru a-i ajuta pe oamenii pe care i-au lăsat în urmă, în ţările din care au fugit.
Rami Anis, înotător sirian în vârstă de 25 de ani
A început antrenamentele pentru a fi înotător la vârsta de 14 ani, la Alep. Povesteşte că s-a apucat de înot datorită unchiului său Majad, care a participat la competiţii de nataţie în Siria.
“Nataţia este viaţa mea. Bazinul de înot este casa mea”, spune Rami. După ce bombardamentele şi cazurile de răpire au devenit din ce în ce mai dese la Aleppo, familia sa l-a trimis cu avionul la Istanbul ca să locuiască împreună cu un frate mai mare, care studia limba turcă.
“Aveam în geantă două geci, două tricouri, două perechi de pantaloni. Era o geantă mică. Credeam că voi rămâne în Turcia două luni şi apoi voi reveni în ţară”, explică el.
Lunile s-au transformat în ani, iar el şi-a cizelat în acest timp tehnica de înot la clubul Galatasaray. Însă nefiind cetăţean turc, nu putea participa la competiţii. “Este ca şi cum cineva studiază, studiază, studiază şi apoi nu poate să dea examen”, spune Rami Anis.
Hotărât să găsească oportunitatea de a-şi demonstra calităţile, Rami a părăsit Istanbulul şi a ajuns, cu o barcă gonflabilă, la insula grecească Samos. Apoi, el a plecat în Belgia, la Gent, unde s-a antrenat în ultima perioadă de nouă ori pe săptămână cu fosta înotătoare Carine Verbauwen, care are la active participări la JO.
“Având în vedere energia pe care o am, sunt sigur că pot obţine cele mai bune rezultate”, spune el. “Va fi minunat să fiu o parte a Jocurilor Olimpice”.
Yolande Mabika, judoka în vârstă de 28 ani din RD Congo
Conflictele din RD Congo au dus la separarea Yolandei Mabika de părinţii săi atunci când era doar un copil. Yolande nu îşi mai aminteşte mai nimic în afara faptului că alerga singură şi a fost luată şi dusă cu un elicopter la Kinshasa. Acolo, a descoperit judoul în timp ce trăia într-un centru pentru copii strămutaţi. Yolande a concurat apoi la competiţii majore.
“Judoul nu mi-a adus niciodată bani, dar mi-a dat o inimă puternică. Eram separată de familia mea şi plângeam mult. Am început să practice judo pentru a avea o viaţă mai bună”, spune ea.
În 2013, când s-a deplasat la Rio pentru a participa la Campionatele Mondiale de Judo, antrenorul i-a confiscat paşaportul şi i-a limitat accesul la mâncare, ceea ce făcea la toate competiţiile din afara RD Congo. Sătulă de abuzurile trăite de-a lungul anilor, care includeau chiar închiderea ei într-o cuşcă după ce pierdea vreun turneu, Yolande a fugit de la hotel şi a rătăcit pe străzi în căutare de ajutor.
Acum, ca refugiat în Brazilia, ea a obţinut un loc în echipa olimpică a refugiaţilor şi s-a antrenat la şcoala de judo înfiinţată de Flavio Canto, medaliat olimpic cu bronz.
“Voi fi parte a acestei echipe şi voi câştiga o medalie. Sunt o sportivă ambiţioasă şi aceasta este o oportunitate ccare îmi poate schimba viaţa. Sper că povestea mea va fi un exemplu pentru toţi şi poate familia mea mă va vedea şi ne vom reuni”, mai spune Yolande.
Paulo Amotun Lokoro, atlet în vârstă de 24 de ani din Sudanul de Sud
În urmă cu doar câţiva ani, Paulo Amtoun Lokoro era un copil care ducea puţinele vaci ale familiei sale la păscut pe câmpiile Sudanului de Sud. Spune că nu ştia nimic despre lumea din afara locului în care s-a născut, într-o ţară în care a fost război aproape toată viaţa lui Paulo. Din cauza războiului a ajuns în Kenya, unde a descoperit alte ambiţii. “Vreau să fiu campion mondial”, afirmă el.
În tabăra de refugiaţi, Paulo s-a remarcat la activităţile sportive şi a fost ales în echipa refugiaţilor care se antrenează lângă Nairobi sub coordonarea celebrei Tegla Loroupe, atletă deţinătoare a mai multor recorduri mondiale.
“Înainte să vin aici nici măcar nu aveam ghete de antrenament. Acum, după ce ne-am antrenat mult, ne vedem la un nivel bun şi ştim cu adevărat cum să fim sportive”, explică Paulo.
Eforturile sale au fost răsplătite: Paulo participă la JO. “Sunt foarte fericit. Ştiu că particip în numele refugiaţilor. Eram un simplu refugiat acolo, în tabără, iar acum am ajuns într-un loc special. Voi întâlni foarte mulţi oameni. Semenii mei mă vor vedea la televizor, pe Facebook”. Obiectivul său este simplu: ”Dacă voi avea prestaţii bune, mă voi folosi de asta pentru a-mi ajuta familia şi poporul”.
Yusra Mardini, înotătoare în vârstă de 18 ani din Siria
Când în barca şubredă a început să intre apă, Yusra Mardini ştia ce trebuie să facă. Aflată în largul coastelor Turciei alături de alţi 20 de pasageri disperaţi, adolescenta din Damasc a intrat în apă împreună cu sora sa, Sarah, şi a început să împingă barca spre Grecia.
“Unii oameni din barcă nu ştiau să înoate”, spune Yusra, care a reprezentat Siria la Campionatele Mondiale de nataţie din 2012. “Ar fi fost ruşinos dacă oamenii din barca noastră s-ar fi înecat. Nu aveam de gând să stau şi să mă plâng că mă voi îneca”, explică sportiva.
Yusra şi-a pierdut pantofii în timpul periculoasei traversări a mării, un preţ mic în schimbul liniştii sufleteşti date de faptul că nicio viaţă nu s-a pierdut. După ce a ajuns pe insula Lesbos, a călătorit spre nord cu un grup de migranţi, apelând ocazional şi la contrabandişti. La scurt timp după ce a ajuns în Germania, în septembrie 2015, a început să se antreneze la un club din Berlin, Wasserfreunde Spandau 04.
Acum în vârstă de 18 ani, Yusra se pregăteşte să concureze în proba de 200 metri liber la Rio, ca parte a echipei refugiaţilor.
“Vreau să îi reprezint pe toţi refugiaţii, pentru că vreau le arăt tuturor că după durere, după furtună, vin zilele senine. Vreau să îi inspir să realizeze ceva bun în viaţa lor”, spune Yusra.
Yiech Pur Biel, 21 de ani, atlet din Sudanul de Sud
Yiech Pur Biel ştia încă de mic că dacă vrea să realizeze ceva în viaţă trebuie să o facă singur. Nevoit să fugă din Sudanul de Sud în 2005, a ajuns să fie singur într-o tabără de refugiaţi din nordul Kenyei. A început să joace fotbal acolo, dar îi displăcea faptul că trebuia să se bazeze prea mult pe colegii săi de echipă. În schimb, atunci când alerga simţea să deţine mai mult control. “Mulţi dintre noi ne confruntăm cu numeroase provocări. În tabăra de refugiaţi, nu avem mare lucru. Nici măcar pantofi. Nu există sală de sport. Nici vremea nu este favorabilă antrenamentelor, pentru că de dimineaţă până seara târziu este arşiţă”, povesteşte Yiech.
Totuşi. Yiech Pur Biel nu şi-a pierdut ambiţia. “M-am concentrat pentru ţara mea, Sudanul de Sud, pentru că noi tinerii suntem cei care o putem schimba. Şi m-am gândit la părinţii mei. Trebuie să schimb felul în care trăiesc ei”, spune sportivul.
Faptul că la Rio va concura la atletism, în proba de 800 metri, l-ar putea ajuta să devină un ambasador pentru refugiaţii de pretutindeni, consideră el. “Pot să le arăt celorlalţi refugiaţi că au o şansă şi o speranţă în viaţă. Prin educaţie, dar şi alergând, poţi schimba lumea”.
Rose Nathike Lokonyen, 23 de ani, atletă din Sudanul de Sud
Până în urmă cu un an, Rose Nathike Lokonyen nu era pe deplin conştientă de talentul pe care în are. Nu concurase niciodată, nici măcar la nivel de amatori, după ce a fugit de război din Sudanul de Sud când avea zece ani. Apoi, în timpul unei competiţii şcolare în tabăra de refugiaţi din nordul Kenyei, un profesor i-a spus că ar putea să alerge în cursa de 10 kilometri. “Nu mă antrenasem. Alergam pentru prima data şi am terminat pe locul doi. Am fost foarte surprinsă”, spune ea.
De atunci, Rose s-a mutat într-o bază de antrenament din apropiere de Nairobi, unde s-a pregătit pentru proba de 800 de metri din cadrul Jocurilor Olimpice. “Voi fi foarte fericită să concurez şi voi munci mult ca să arăt ce pot”.
Rose vede atletismul nu doar ca pe o cale de a câştiga bani şi a atrage sponsorizări, ci şi ca o oportunitate de a-I inspira pe alţii. “Îmi voi reprezenta poporul la Rio şi poate dacă voi reuşi mă voi întoarce şi voi organiza un concurs care să promoveze pacea şi să îi unească pe oameni”, afirmă sportiva.
Ea este totuşi îngrijorată că ar putea avea probleme din cauza accidentărilor. “Aceasta este principala mea preocupare”. Până nu demult, se antrena fără să folosească ghete de alergat şi fără coordonarea unui antrenor. Este surprinsă că în mai puţin de un an a ajuns suficient de bună pentru a participa la JO. “Pot să practice atletismul şi chiar să fac o carieră din asta”, spune Rose.
Popole Misenga, 24 de ani, judoka din RD Congo
Popole Misenga avea doar nouă ani când a fugit de război din Kisangani, RD Congo. Separat de familia sa, Popole a fost salvat după opt zile petrecute în pădure şi dus la Kinshasa. Acolo, într-un centru pentru copii strămutaţi, a descoperit judoul.
“Când eşti copil, ai nevoie de o familie care să te îndrume, iar eu nu am avut una. Judoul m-a ajutat dându-mi linişte, disciplină, dăruire, totul”, spune Popole.
Popole Misenga a devenit un judoka devotat, dar de fiecare dacă când pierdea un concurs, antrenorul îl închidea într-o cuşcă mai multe zile şi îl hrănea doar cu cafea şi pâine. În 2013, la Rio, unde a participat la Campionatele Mondiale şi a fost eliminat în prima rundă şi privat de hrană, a decis să fugă din cantonament şi să ceară azil.
“În ţara mea nu aveam o casă, o familie sau copii. Războiul de acolo a provocat multă moarte şi confuzie, şi m-am gândit să rămân în Brazilia pentru a-mi îmbunătăţi traiul”, spune sportivul.
După ce a obţinut statutul de refugiat, Popole a început să se antreneze la şcoala de judo a lui Flavio Canto. “Vreau să fiu parte a echipei olimpice a refugiaţilor ca să visez în continuare, să le dau speranţă tuturor refugiaţilor şi să le iau tristeţea. Vreau să arăt că refugiaţii pot realiza lucruri importante. Vreau să câştig o medalie şi o voi dedica tuturor refugiaţilor”, este speranţa lui Popole Misenga.
Yonas Kinde, 36 de ani, maratonist din Etiopia
Pe un deal care veghează asupra oraşului Luxemburg, Yonas Kinde ”alunecă” de-a lungul pistei de alergare, cu hotărâre şi graţie. ”În acest fel, câştig putere, tot mai multă putere”, spune maratonistul etiopian după antrenament, cu un zâmbet larg pe faţă.
”În mod obişnuit, mă antrenez în fiecare zi, dar, de când am auzit această veste (despre echipa de refugiaţi), mă antrenez de două ori pe zi, în fiecare zi, având ca obiectiv Jocurile Olimpice. Ele reprezintă o motivaţie foarte mare”.
Yonas, care locuieşte în Luxemburg de cinci ani, se opreşte rar din ceea ce face. Ia lecţii de franceză cu regularitate şi conduce un taxi pentru a se întreţine financiar, forţându-se în paralel să devină un alergător tot mai bun.
În Germania, în octombrie 2015, a terminat o probă de maraton cu timpul impresionant de 2 ore şi 17 minute. Însă amintirile despre felul în care şi-a părăsit căminul rămân un domeniu dureros. ”E o situaţie dificilă”, spune atletul, referindu-se la viaţa din Etiopia.
”Îmi e imposibil să trăiesc acolo... E foarte periculos pentru viaţa mea”. Pentru Yonas, şansa de a alerga alături de cei mai buni atleţi din lume la Rio de Janeiro reprezintă mult mai mult decât o simplă cursă. ”Cred că mesajul cel mai important va fi acesta: refugiaţii, atleţii tineri, pot să dea tot ce au ei mai bun. Bineînţeles că avem probleme - doar suntem refugiaţi -, dar în taberele de refugiaţi ne-am învăţat să facem totul, aşadar (această iniţiativă) îi va ajuta pe atleţii refugiaţi”.
Anjelina Nadai Lohalith, 21 de ani, atletă din Sudanul de Sud
Anjelina Nadai Lohalith nu i-a mai văzut şi nici nu a mai vorbit cu părinţii ei de când avea şase ani şi a fost nevoită să fugă din casa părintească din Sudanul de Sud. Pe măsură ce războiul se apropia de satul ei, ”totul era distrus”, spune tânăra atletă africană. Anjelina a auzit că părinţii ei ar fi încă în viaţă, deşi ”anul trecut foametea a fost foarte dură”. Ajutorarea părinţilor este principala sa motivaţie atunci când se antrenează pentru cursa de 1.500 de metri de la Rio.
A înţeles că era bună la alergări după ce a câştigat câteva competiţii şcolare organizate în tabăra de refugiaţi în care locuieşte şi în prezent, în nordul Kenyei. Însă a realizat cât de rapidă este abia după ce mai mulţi antrenori profesionişti au venit să selecteze atleţi pentru un program special de antrenament.
”A fost o surpriză şi pentru mine”, îşi aminteşte ea. Acum, vrea să alerge bine la Rio de Janeiro şi, apoi, să îşi merite locul la competiţiile majore de atletism de pe plan internaţional, unde premiile în bani sunt importante.
”Dacă ai bani, atunci viaţa poate să ţi se schimbe şi tu nu mai rămâi aşa cum erai până atunci”, spune Anjelina. Care va fi primul lucru pe care îl va face după ce va câştiga o cursă importantă? ”Îi voi construi tatălui meu o casă mai bună”.
James Nyang Chiengjiek, 28 de ani, atlet din Sudanul de Sud
La vârsta de 13 ani, James Nyang Chiengjiek şi-a părăsit căminul, aflat în sudul Sudanului, pe atunci încă un stat unitar, pentru a evita să fie răpit de rebelii care recrutau copii cu forţa, pentru a-i transforma în soldaţi. Pe când era refugiat în statul vecin, Kenya, a studiat la o şcoală dintr-un oraş aflat la mare altitudine, cunoscut pentru alergătorii săi de mare valoare, şi s-a alăturat unui grup de elevi mai în vârstă decât el, care se antrenau pentru curse de alergări pe distanţe lungi.
”Atunci am înţeles că aş putea să am success dacă devin atlet – şi, dacă Dumnezeu îţi dă talent, trebuie să îl foloseşti”, a declarant James Nyang Chiengjiek. Iniţial, nu avea pantofi de alergare potriviţi. Uneori, împrumuta o pereche de la alţi colegi, însă câştiga întotdeauna cursele la care participa, indifferent de marca de pantofi pe care îi avea în picioare.
”Mulţi dintre noi am suferit accidentări din cauza pantofilor nepotriviţi pe care îi aveam. Însă îi împărţeam între noi. Dacă tu ai două perechi de pantofi, atunci ai putea să îl ajuţi pe acela care nu are niciuna”, îşi aminteşte James Nyang Chiengjiek.
La Rio, James speră să îi inspire pe ceilalţi participanţi. ”Dacă voi alerga bine, voi face ceva bun şi voi putea să îi ajut pe ceilalţi – în special pe refugiaţi”, spune atletul african. ”Poate că printre ei se află atleţi talentaţi, dar care nu au avut până acum nicio şansă. Suntem refugiaţi şi unora dintre noi ni s-a oferit şansa de a merge la Rio. Trebuie să ne uităm şi în spate, să vedem unde sunt fraţii şi surorile noastre, pentru că, dacă unul dintre ei are la rândul lui talent, putem să îl aducem cu noi, să se antreneze, pentru ca vieţile lor să devină şi ele mai bune”.
