Mihai Eminescu, poezii scurte. Ultima poezie, scrisă cu o oră înainte de moarte

Mihai Eminescu, poezii scurte. Pe 15 ianuarie, sărbătorim 169 de la nașterea marelui poet național, Mihai Eminescu. Această dată a fost declarată Ziua Culturii Naționale. Cu această ocazie îți prezentăm o selecție de poezii scurte, semnate Mihai Eminescu. Poate cea mai de impact poezie a sa rămâne cea scrisă cu o oră înainte de moarte, pe care se cade să o amintim și cu această ocazie.

Mihai Eminescu, poezii scurte

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

Mihai Eminescu, poezii scurte, de dragoste

Când însuşi glasul

Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c’um suspin arat-o,

Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato!

De ce în al meu suflet

De ce în al meu suflet
De ani eu moartea port,
De ce mi-e vorba sacă,
De ce mi-e ochiul mort?

De ce pustiu mi-e capul,
Viata într-un fel?
Şi tu… tu esti aceea
Ce mă întrebi astfel?

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
Încins cu o haină de umbre şi raze,
C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;
Dar cum te văzui într-o palidă haină,
Copilă cuprinsă de dor şi de taină,
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins.

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare
Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare
Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare,
El, veghea mea sfântă, amicul fidel?
Ori poate!… O-nchide lungi genele tale,
Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale,
Căci tu – tu eşti el.

Mihai Eminescu, poezii. Ultima poezie, scrisă cu o oră înainte de moarte

Povestea ultimei sale poezii este una tulburătoare. Aceasta ar fi fost scrisă chiar cu o oră înainte să moară. A fost descoperită în carnetul din buzunarul halatului său, după moarte, conform adevărul.ro.

„Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier.

După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn;

Nişte cetăţi Veghind întinsele Si necuprinsele Singurătăţi.

Orice noroc Şi-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc.

Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor.

Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?”

Poezia a fost publicată de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”, în numărul din 23 iulie 1889.

surse: adevărul.ro, poeziieminescu.com

sursa foto: identitatea.ro