"Soţul meu mi-a spus că voi gândi altfel despre copilul nostru. Nu a fost aşa. Mă bucur că soţul meu s-a ataşat aşa de mult de fiica noastră, pentru că nu îi doresc răul, dar nu o iubesc. Pentru că nu doream să stau cu ea, am petrecut mai mult timp la muncă. Asta mi-a adus o mărire de salariu şi o promovare, care implică însă un transfer la 1500 de kilometri distanţă. Am acceptat imediat şi acum caut o metodă de a-i spune asta soţului meu. Aveţi un sfat?".
Răspunsul psihologului a fost acesta: "Aceasta este o scrisoare tristă şi arată ce se întâmplă atunci când o femeie este "convinsă" să accepte copilul. Trebuie să admiţi totuşi că, în vreme ce soţul tău te-a convins să păstraţi copilul, alegerea finală a fost a ta. În acelaşi timp, nu pare că îţi iubeşti nici soţul foarte mult, din moment ce ai acceptat să te muţi la 1500 de kilometri distanţă fără să iei în calcul o discuţie cu el. Cred că nu te mai afli în acest mariaj, că nu ai fost niciodată croită pentru a fi mamă şi că trebuie să ai curajul să vorbeşti despre divorţ".
Credeți că a ajutat-o sfatul psihologului? Voi ați fost vreodată în astfel de situații disperate?
