Macarie cel Mare, cunoscut si sub numele de Macarie Egipteanul, este unul dintre marii Sfinți Părinți ai pustiei. DEși e un nume rar, arhaic, zeci de români îl poartă, în special cei trecuți de prima tinerețe.
Contemporan cu Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, Macarie era de origine egiptean, dintr-un sat numit Ptinapar, provenind dintr-o familie creştină foarte evlavioasă. Părinţii lui l-au silit să se însoare, însă, el a fugit de viaţă lumească şi după moartea părinţilor săi, a ales să trăiască viaţă pustnicească. Foarte de curând, Macarie a început să fie puternic ispitit de diavol prin felurite încercări, dar prin stăruinţă să şi dragostea cea mare pentru Hristos, fericitul a biruit şi s-a făcut pildă a vieţii îngereşti în trup. Multe sunt pildele şi minunile săvârşite de Sfântul Macarie în lungă să vieţuire duhovnicească în pustie. Prin unele dintre ele s-a arătat că Sfântul căpătase de la Hristos putere şi asupra morţii, astfel încât fericitul Macarie s-a învrednicit a săvârşi învieri.
Astfel, întrucât într-o eparhie un episcop eretic începuse a răspândi o erezie care susţinea că Hristos a avut doar un trup aparent, episcopul dreptcredincios al locului l-a chemat pe Macarie pentru a stinge această rătăcire. Deşi Sfântul Macarie i-a arătat episcopului eretic prin cuvintele Simbolului credinţei că se află în înşelare, necredinţa acestuia a persistat, fortandu-l pe Cuvios să ruşineze rătăcirea aceluia printr-o minune dumnezeiască. După o ora de stăruinţă în rugăciune, Macarie a înviat un om dintr-un mormânt şi nu vreunul mort de curând, ci unul mort de foarte mult timp. Cel înviat, neauzind de Hristos până la moartea să, a fost botezat de Macarie şi făcut ucenic al sau. Ucenicul a mai trăit trei ani de la învierea să din morţi. În multe rânduri Macarie s-a luptat făţiş cu puterile necurate, dar cel mai bine vedem desăvârşirea acestui minunat sfânt în relatarea sfârşitului sau, în care se arată nesfârşită să smerenie:
"Fericitul Macarie sărutând pe toţi cei ce erau lângă dansul şi pentru dânşii rugându-se, şi-a ridicat ochii şi mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat fericitul sau suflet, lăsând multă plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion şi această, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi şi spre cer suindu-se, unii din părinţi priveau cu ochii sufleteşti spre diavolii cei din văzduh cum stau departe şi strigau: "O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie". Iar Sfântul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă ştiu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmaşii cei ce erau în văzduh, strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva că să scap". Şi fiind acum înăuntrul porţilor cereşti, diavolii plângând, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit". Astfel a fost viaţă, sfârşitul şi mergerea la veşnică viaţă a Cuviosului părintelui nostru Macarie.”
